- N-ar fi exclus. Au trecut doar douăzeci şi patru de ore.
- Mă întreb, Ducule, ce fel de verigi sunt în lanţ ăştia doi; şi cât de lung e lanţul. Din cele ce ştim noi, Fuiorescu se duce la grădina zoologică cam o dată pe săptămână. Asta înseamnă că cel puţin o dată pe săptămână primeşte şi transmite prin Koruz informaţii sau ordine. De la cine le primeşte? Nu cumva Fuiorescu e şeful, rezidentul, cum denumesc ei pe acela care conduce o reţea?
- N-aş crede, Bogdane. Faptul că noi n-am putut descoperi de la cine primeşte ordine şi pe ce cale, asta poate să însemne că până acuma nu ne-am priceput să vedem cum trebuie. De altfel, ceva tot am descoperit. Gândeşte-te la întâlnirea Fuiorescu - Iepurele sau Koruz din cofetărie.
- Ascultă, bătrâne. Acuma când ştim pe ce cale stabilesc legătura între ei, cum îţi explici întâlnirea din cofetărie?
- Vrei să spui că de vreme ce au acest sistem ingenios de comunicare, aici în grădina zoologică, de ce a mai fost nevoie să se întâlnească şi în cofetărie?
- Da, asta am înţeles.
- Explicaţii pot fi mai multe. De pildă, e posibil că aveau să-şi comunice ceva foarte urgent. Dar cea mai probabilă explicaţie pare aceasta: Aici, ei pot comunica numai de la distanţă. Când au însă să-şi paseze ceva materiale, stabilesc altfel de legături. Dovadă că şi atunci în cofetărie Koruz i-a pasat lui Fuiorescu timbrul acela.
Trecu o săptămână. În tot acest timp, Fuiorescu nu mai calcă prin grădina zoologică. Cât priveşte pe Marcel Koruz, acesta îşi vedea liniştit de treaba lui. De la slujbă venea acasă, de acasă se ducea direct la slujbă. Nu se întâlnea cu nimeni, nimeni nu venea să-l caute.
Între timp, fuseseră obţinute unele date în legătură cu el. Avea patruzeci şi cinci de ani şi până a nu ajunge rândaş la grădina zoologică încercase mai multe meserii. Fusese, de mult, zugrav, tocilar ambulant, grăjdar la Circul de stat şi vânduse covoare furate în talcioc. Pentru treaba asta primise câţiva ani de închisoare. Abia după aceea s-a angajat rândaş la grădina zoologică.
Locuia în Bucureştii Noi într-o casă frumuşică, proprietatea neveste-si. I-o lăsase prin testament o moaşă, pentru că o îngrijise până la moarte. Nevasta lui Koruz era şi ea surdomută. Deoarece nu aveau copii, casa lor era cea mai liniştită din întreg cartierul. Nevasta lui Koruz nu avea o meserie. Era angajată trei zile pe săptămână la o familie în care ambii soţi erau în producţie.
Cu câştigul ei, cu salariul lui, plus ce-i mai pica în timpul liber, ba îndreptând un gard la vreun vecin, ba meşterind vreun coteţ sau vreo cocină pentru porci, cum nu aveau copii, se descurcau, după spusele vecinilor, destul de bine. Duminica, cei doi soţi se duceau la cinematograf, mai ales iarna, iar vara, plecau de cu noapte, cu rucsacurile în spate, în vreo excursie prin împrejurimi. Nu supărau pe nimeni şi fiindcă vecinele, la nevoie, puteau împrumuta ba un pahar de untdelemn, ba de făină sau un ciur de mălai, iar bărbaţii un pol de parale până la salariu, soţii Koruz se bucurau de simpatia întregii străzi. Cât priveşte faptul că fusese închis, purtarea lui corectă în mahala izbutise să înlăture suspiciunile şi să câştige încrederea vecinilor.
Cu toate acestea, existau pe strada Doagei - aşa se numea strada pe care locuia Marcel Koruz - câţiva care nu aveau o părere chiar atât de bună despre perechea Koruz. Ceea ce îi făcea pe scepticii aceştia să nu creadă, de pildă, în transformarea morală a lui Koruz, era faptul că, după părerea lor, muţii cheltuiau mai mult decât câştigau.
De fapt, afirmaţia era lipsită de temei, cu toate că neîncrederea lor era pe deplin justificată. În realitate, familia Koruz nu cheltuia mai mult decât modestul lor venit (salariile plus micile câştiguri pe care le realiza lucrând tâmplărie pentru mahala). Scepticii credeau însă contrariul, numai datorită faptului că muţii, de două sau trei ori pe lună, totdeauna într-o zi de lucru - şi tocmai aceasta trezea mirare şi stârnea chiar invidie - obişnuiau să se ducă la local.
Ca să ajungă în bulevard, trebuiau să parcurgă aproape toată strada Doagei - o stradă destul de lungă. Braţ la braţ, îmbrăcaţi cu hainele de duminică, ea mică, subţirică, plăcută la vedere, el masiv şi bondoc, dizgraţios, mai ales din cauza căutăturii aspre a ochilor bulbucaţi. Salutau ei primii pe toţi pe care îi întâlneau. Ea, printr-o înclinare a capului aproape graţioasă, el, scoţându-şi pălăria cu un gest larg, emfatic.
Plecau totdeauna pe jos. Nu luau nici tramvaiul, nici troleibuzul. Până la gară este o distanţă bună, dar se părea că lor le plăcea tare mult să meargă pe jos. Când ajungeau în piaţa gării, intrau în primul bufet şi se aşezau la o masă, faţă în faţă. Koruz comanda prin semne o sticlă de vin. După ce ospătarul le umplea paharele, amândoi soţii le duceau la gură, le deşertau în acelaşi timp şi tot în acelaşi timp le depuneau pe masă, fără ca măcar să se privească. După aceea, ea se punea să contemple fundul paharului gol, iar el, clipind, contrar obiceiului, des, nefiresc de des, să fixeze peretele din faţa lui, parcă spre a descifra nu ştiu ce inscripţie nevăzută. Treceau aşa câteva minute. Pe urmă, Koruz tresărea deodată şi se grăbea să umple paharele. Ritualul se desfăşura ca şi mai înainte, după care femeia iarăşi începea să contemple fundul paharului ei, iar Koruz inscripţia nevăzută de pe perete.
Când sticla se golea, se ridicau, Koruz lăsa banii pe masă şi părăseau localul. Afară, ea se agăţa iarăşi de braţul lui şi plecau mai departe, până dădeau de un alt bufet sau restaurant. Intrau, beau o nouă sticlă de vin şi iarăşi îşi vedeau de drum.
Târziu, după miezul nopţii, se întorceau acasă, tot pe jos, mai ales acum ea străduindu-se, fără să izbutească, să-şi potrivească paşii după ai lui.
După o săptămână, Fuiorescu iarăşi se duse să privească maimuţele şi, bineînţeles, să comunice cu Koruz.
...În seara aceleiaşi zile, ciudata pereche, gătită cu hainele de duminică, plecă din nou să colinde cârciumile.
În primul local în care intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Nici într-al doilea. Al treilea în care făcură haltă era un bufet de mâna a treia. Clientelă pestriţă. Unii aveau chiar mutre dubioase. Fum, să-l tai cu cuţitul şi o gălăgie de nu te puteai înţelege decât numai dacă vorbeai foarte tare.
La un moment dat, intră în local un individ care, după aparenţă, părea a fi beat. Era congestionat la faţă şi nu prea stăpân pe picioarele sale. După toate probabilităţile, un client obişnuit, fiindcă dând bineţe barmanului şi ospătarilor le spunea la fiecare pe nume.
Făcându-şi loc printre mese, ca din întâmplare, beţivul se opri la una din mesele din imediata apropiere a aceleia unde stătea Koruz şi nevastă-sa. În stânga, nu prea departe, găsise un loc Ducu, iar Bogdan, intenţionat, tocmai lângă uşă.
Masa în dreptul căreia se oprise beţivanul era ocupată de trei indivizi care, după strălucirea ochilor şi roşeaţa din pomeţii obrajilor, se cunoştea că nu erau la prima lor sticlă de vin. Beţivanul se adresă unuia dintre ei:
- Domnule, dumneata crezi că eu sunt tatăl lui d'Artagnan?
- Cum se poate, nene, să nu te cred? Dacă o spui că eşti, eşti.
Şi râseră toţi trei.
- Va să zică nu mă crezi! se supără beţivul.
- Cum să nu te cred? Ba te cred!..
- Crezi, domnule? Într-adevăr, mă crezi?
- Ţi-am spus doar! Ce mai atâta discuţie.
- Atunci află, dom!le, că te-am păcălit
- Nu-i nimic. Să fii dumneata sănătos!
- Ba nu te-am păcălit. Eu sunt tatăl lui d'Artagnan. Să mor eu dacă, te mint cu o iotă. Mă crezi?
- Dacă te juri, cum să nu te cred. Mai bine bea un pahar şi cu noi. Hai noroc pe chestia asta.
- Pă cuvânt de onoare că mă crezi?
- Desigur!
- Nu aşa! Zi: Pă cuvânt de onoare că eşti tatăl lui d'Artagnan. Zici?
- Pe cuvânt de onoare că eşti tatăl, lui D'Artagnan. Acuma eşti mulţumit?
- Fugi, mă, că nu mă crezi, deşi ţi-ai dat cuvântul. Mai mare ruşinea, că n-ai cuvânt! Da, da, n-ai cuvânt. Dar eu am să-ţi dovedesc că, într-adevăr, sunt tatăl lui d'Artagnan.
Şi cumpănindu-se greu pe picioare; vârî mâna în buzunarul de la spate; scoase de acolo un buletin de identitate soios pe care începui să-l răsfoiască.
- Ia citeşte 'mneata ce-scrie aici!.. Scrie sau nu? Şi începu să silabisească: D... a... r... t... a... g... n... a... n? Scrie! Şi mai scrie: fiu, născut la 4t septembrie anul 1956? Scrie!.. Ei, acuma mă crezi?
Buletinul de identitate trecu, din mână în mână, pe la toţi trei.
- Scrie! Eşti extraordinar, domnule!
Ducu trase cu coada ochiului. Într-adevăr, chefliul nu minţise. Numele celebrului personaj al lui Dumas era scris pe buletin aşa: DARTAGNAN.
- Atunci să bem pentru d'Artagnan. Noroc şi să-ţi trăiască băiatul!
Individul dădu peste cap paharul, după care râse cu mare poftă:
- Aşa că v-am făcut pe toţi marţ?
- Ne-ai făcut! Dar cum de ţi-a dat prin minte să-i dai copilului un astfel de nume?
- Am văzut filmul la cinema. Mi-a plăcut tipul. Aşa un bărbat mai zic şi eu. Dar, ia staţi!.. Dacă am să vă spun că sunt rudă cu "Lagardier" aveţi să mă credeţi?