Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se "de-a hoţii şi vardiştii", mai în glumă, mai în serios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că "fiul" său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni.
"Cazul Fuiorescu" - deocamdată era doar un "caz" - începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor - rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani - întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie înverşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a devenit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera acestuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu.
Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine - aproximativ exactă - despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate învăţa temeinic.
Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;) Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei descoperi vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu înseamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase - în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională - că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie fotografică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie.
Dar speranţa lui - aşa cum am mai spus-o - se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film - dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute - nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul - microfotografia - ci altcuiva, el, Fuiorescu, având doar sarcina de a transmite mai departe mesajul.
Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de totdeauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa - farmacista - pe la care trecea din când în când.
"Joacă tare, ticălosul!" îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare.
Răbdare!.. Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă.
"Asta dovedeşte cât de periculos este".
Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica receptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici "şeful", nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei.
Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia - se convinsese în primele două zile - că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a "fratelui" său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că "fratele" său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la telefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum receptorul.
- Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat.
- Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el "poezia".
- Dumneavoastră cine sunteţi?
- Fratele lui.
Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs.
- Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului?
- Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu?
- Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut - poate ceva mai mult - o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist.
Şi îi închise telefonul.
Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobişnuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe moment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl invadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care - dacă nu se lăudase - cunoştea şi motivul pentru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un moment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase încerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuiorescu?
"Probabil că e o cursă!" îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea...
Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă totuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un "pont"? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce împrumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de "vânzare" din motive de răzbunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. "Cu toate acestea..."
Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său.
Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către anonimul informator. O femeie plinuţă, blondă, trecută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doamna blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt informatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat - ca pentru o doamnă - ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung.
Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să coboare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. "De unde naiba o cunosc?" îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune: - Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cunoştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dumneavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă.
Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă.
"Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!" îşi spuse cu ciudă.
Acum chiar că ar fi fost o prostie să se descopere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin probabil. Totuşi, de ce să rişte?
Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea deschise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să coboare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se jucase fetiţa ce avea vârsta Ingridei.
Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după colţul străzii.
CAPITOLUL II
Câţi ani trecuseră? Douăzeci şi şapte!.. Da, trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când el, un băiat de cincisprezece ani, păcălit de perfidia ei uricioasă, a "tantei Aspasia", oprise acceleratul de la miezul nopţii.
Şi-o amintea cum arătase cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Tare mai fusese frumoasă pe atunci. Frumoşi ochii bruni cu sprâncenele groase şi potolit arcuite, frumoasă gura cu buze puţin cam prea pline, dar roşii, frumos părul de culoarea grâielor coapte, frumoase gropiţele care îi apăreau în obraji când râdea. Fusese frumoasă şi, ciudat, la prima vedere frumuseţea ei părea rurală. Cu ani în urmă, acelora ce o vedeau pentru prima dată, le venea în minte imediat că ia şi fota i-ar fi scos şi mai mult în evidenţă frumuseţea. Pe urmă însă, la o mai atentă privire, descopereau că farmecul chipului ei se datora unui anumit fel de nobleţe care se degaja din întreaga ei făptură. Ducu, de câte ori se gândise la ea, fusese convins că dacă ei, copiii, o strigaseră "tanti Aspasia", iar femeile din mahala "madam Aspasia", aceasta se datorase tocmai acestei particularităţi a frumuseţii ei.
Douăzeci şi şapte de ani trecuseră din noaptea când, la îndemnul ei, păcălindu-l pe cantonier, oprise acceleratul în plin câmp. Băiatul de cincisprezece ani care fusese nu-şi dăduse atunci seama că "tanti Aspasia" îl dusese de nas. Atunci, băiatul de cincisprezece ani crezuse că, ajutând-o, îi dă posibilitatea să dovedească nevinovăţia lui nea Şuncărică.
O ajutase fără să ştie că, de fapt, ea ştersese putina ca să nu fie arestată. Ceva mai târziu, nea Şuncărică, evadat din închisoare, de asemenea îl dusese de nas, speculând naivitatea şi buna lui credinţă. Îl ajutase aducându-i-l pe Gheorghiţă, chelnerul, ca să-i oblojească rana din umăr şi mai ales îl ajutase să ajungă pe vasul cu pavilion străin. Şi-l amintea cum arăta în noaptea evadării, acolo, în ascunzătoarea din lutăria părăsită. Palid, cu trăsăturile crispate de durere, cu hainele murdare şi mânjite de sânge, arăta fioros, atât de înspăimântător de fioros, încât s-a cutremurat atunci fără voie. Aşa cum arătase nea Şuncărică acolo, în lutărie, nu semăna de fel cu celălalt nea Şuncărică, as al zmeielor şi neîntrecut meşter al puşcoacelor, sfârlezelor şi altor asemenea năzdrăvane jucării. Niciodată nu fusese frumos nea Şuncărică. Dar în noaptea aceea, mânjit de sânge şi plin de noroi, arăta hidos.
...Şi parcă îl şi auzea spunându-i o jumătate de oră mai târziu, după ce Gheorghiţă, chelnerul, îi oblojise rana:
"Dragă Răducule, iată-mă cu umărul bandajat şi ceva mai în putere decât acum o jumătate de oră. Şi această datorită numai ţie. Ai făcut mult pentru mine, şi un alt băiat mai inimos decât tine nu cred să mai existe. Îţi datorez viaţa şi n-am s-o uit niciodată".
Minţise! Şi el îl crezuse. Şi-a dat seama de adevărata fire a lui nea Şuncărică abia în clipa când acesta, înainte de a se căţăra pe scara de frânghie care îi fusese azvârlită de pe vas, îl ameninţase:
"...Un singur lucru vreau să-ţi mai spun. Dacă, la întoarcere, grănicerii pun mâna pe tine şi scapi vreo vorbă despre mine, să ştii că bine n-are să-ţi fie, măi băiete".
Tâlcul ameninţării fusese, de fapt, acesta: "Dacă pun mâna grănicerii pe tine şi mă torni, Gheorghiţă, chelnerul, are să-ţi facă de petrecanie".
Încaltea, tanti Aspasia nu-l ameninţase.
Câte nu se întâmplaseră de atunci. Fane... Rocambole... Gorila... Ingrid... Walther... Ani de zile destinul Im fusese împletit cu al acestora.
Tanti Aspasia! Trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când o văzuse urcându-se în acceleratul de la miezul nopţii şi în tot acest timp n-a mai ştiut nimic despre ea, ca şi când noaptea aceea o înghiţise. Şi iată că după atâţia ani revenise.
...Şi cu nea Şuncărică ce se mai întâmplase? Vasul pe care se refugiase în noaptea aceea fără îndoială că îl scosese clandestin din ţară. Dar după aceea pe unde îşi făcuse veleatul? În toţi anii care trecuseră nu se mai gândise la el. Cum nu se mai gândise nici la tanti Aspasia. După ce Walther, asasinul tatălui său, plătise pentru toate crimele lui, sfârşind în faţa plutonului de execuţie, şi după ce zadarnic se străduise să dea de urma Catinei, încet, încet uitarea - binecuvântata uitare - a estompat unele chipuri. Şi dacă nu printre cele dintâi, în nici un caz ale lui nea Şuncărică şi tantei Aspasia n-au fost ultimele.
Şi iată, după douăzeci şi şapte de ani, din bezna uitării şi de pe tărâmul unui trecut pe care îl crezuse ireversibil, tanti Aspasia reînvia, ca din nou, şi Dumnezeu ştia doar în ce fel, destinele să li se împletească.
Dar oare numai ea reînviase? Nu cumva anonimul lui informator era un alt strigoi al trecutului, care, asemenea tantei Aspasia, se încumeta să-şi încrucişeze, la lumina zilei, cărările cu ale sale?
Îşi puse o asemenea întrebare, dar o alungă imediat. Şi o alungă, fiindcă informatorul nu-i spusese că-l va interesa "doamna blondă", ci conţinutul geamantănaşului. Era - sau cel puţin i se părea lui - o dovadă că necunoscutul care îi telefonase habar nu avea că el o cunoscuse pe "doamna blondă", respectiv pe tanti Aspasia. Or dacă aşa-stăteau lucrurile, atunci însemna că individul "indiscret" nu aparţinea trecutului. Însemna că nu ştia nici cine este în realitate tanti Aspasia şi nici nu cunoştea ce rol jucase aceasta în viaţa lui, în viaţa lui Ducu, băiatul de cincisprezece ani.
În schimb, aflase adevărata lui identitate. Aflase că nu era Nicolae Stamate, ci maiorul de securitate Radu Mănăilă. Mai mult, cunoştea şi scopul pentru care împrumutase o identitate falsă. Şi în, acest caz ce trebuia să creadă? Că era un complice al lui Fuiorescu? Dacă da, ce motive avusese să-l avertizeze că-i aflase jocul? Nu era nevoie să fie cineva foarte deştept ca să-şi dea seama că Fuiorescu sau un complice al acestuia nu avea nici un interes să-l pună în gardă. Dimpotrivă, cunoscându-i intenţiile, şi supraveghindu-l din umbră, putea să-i dejoace toate acţiunile.