Ducu, pricepându-i jocul, vrând ca Mica să nu aibă absolut nici un fel de îndoială în privinţa asta, îl calcă pe picior, chipurile pe ascuns, dar destul de vizibil că fata să observe.
- Dacă, totuşi, trebuie... Cred însă că maică-ta, fiind de meserie cum s-ar zice, se pricepe mai bine ce trebuie de făcut în asemenea împrejurări.
- Lăsaţi, mă descurc eu. Tare însă mai mi-e milă de nea Florică. Ce viaţă amărâtă a mai avut şi el. Nici tu nevastă, nici tu copii, nici tu rude sau prieteni.
- Chiar că nu are pe nimeni?
- Singur, cuc, săracu'!
- Un prieten, doi, totuşi trebuie că a avut.
- V-am spus că nimeni nu-i călca pragul.
- De necrezut.
- Până a nu cădea la pat, adică până nu l-a găsit damblaua, din când în când, mai picau colegi de la şcoală, adică profesori. Jucau o tablă, o piatră... Eu le făceam cafele. Cafegioaică asemenea mie, mai rar. Mă pricep eu la multe. Şi râse, făcând o piruetă prin faţa lor, ca un manechin la o paradă a modei.
- Va să zică singur, cuc. Dar ce Dumnezeu! Nevastă nu avea? Sau măcar o prietenă...
- Nici măcar o prietenă. Dar voi? Voi de unde aţi mai apărut? Nu v-am mai văzut niciodată până acuma.
- Pe mine, e o întâmplare că mă vezi astăzi, dădu răspunsul Bogdan, luând-o înaintea lui Ducu.
- Cum vine asta?
- Simplu, fată frumoasă ce eşti! Până acum o jumătate de oră, când m-a adus el aici, habar n-am avut că există - pardon, că a existat! - pe lume nen-tu Florică.
Aflând de la Bogdan că numai prietenul său îl cunoscuse pe răposat, dintr-o dată persoana acestuia începu s-o intereseze.
- L-ai cunoscut bine? îl chestiona ea.
- Pe vremuri, am fost şi oleacă prieteni. Am făcut şi unele combinaţii împreună.
- Ce fel de combinaţii?
- Ştii ce? Nu-mi plac de fel fetele curioase.
- Urâcios mai eşti!
- O fi el urâcios, dar are maşină.
- Serios? Ce marcă?
- Un "Rekord", de culoare bej. O frumuseţe! Ascultă, "Dane" - îl boteză cu primul nume care îi veni în minte - ce-ar fi s-o inviţi la o plimbare cu maşina, într-una din zilele următoare?
- De invitat aş invita-o eu, dar mi-e teamă că n-are să vrea să iasă în lume cu un urâcios ca mine.
- De urâcios eşti urâcios. Dar în acelaşi timp eşti şi un tip foarte aparte. Bărbaţi ca tine să ştii că plac femeilor.
Ducu înţelese că Mica descoperise la el asemenea calităţi abia din clipa când aflase că este posesorul unei maşini marca "Rekord".
- Nu vezi că am părul alb?
- Dar nu eşti bătrân. Aşa pari mai interesant. Să ştii, dacă mă inviţi la plimbare cu maşina, nu am să te refuz.
- Serios?
- Da! Şi să ştii că îmi va face plăcere să ies cu tine. Sincer!.. Sincer!
- Ai telefon?
Mica îi dădu numărul, şi Ducu îl înscrise într-un carneţel.
- Dracu' să te ia, Dane, pe tine şi norocul tău!
Auzindu-l vorbind aşa, Mica fu convinsă că Bogdan îl invidiază pe prietenul său pentru că ea îl preferase pe acesta.
Ducu se ridică.
- Fată dragă, noi plecăm. Mâine, cel mai târziu poimâine, te caut, sigur, la telefon. Sper că până atunci n-ai să uiţi promisiunea.
- Tu să nu uiţi invitaţia.
- În privinţa asta, nici o grijă. La revedere. Din prag, se întoarse şi-i spuse intenţionat cu penibile ezitări: Ştii, am avea o rugăminte. Noi nu am fost astăzi aici. Înţelegi ce vreau să spun.
- Înţeleg! Am şi uitat.
- Îţi mulţumim, deşi cred că nici nu va fi nevoie să uiţi. Încă o dată, la revedere!
În stradă, Ducu, luându-l de braţ pe Bogdan, îi spuse:.
- Băieţaşule, îmi scot pălăria! Probabil că ideea ta n-a fost rea. Cred însă că şeful se va apuca cu mâinile de păr când are să afle că va trebui să-mi pună la dispoziţie o maşină "Rekord" ca s-o plimb pe scârbiţa aia de Mica.
- Ce pramatie, scârbiţa aia a ta!
- Ba-i a ta, că tu mi-ai vârât-o pe gât.
- Ce să fac, tăticule! Eu n-am maşină.
- Naiba să te ia i Dar să lăsăm gluma. Mă duc acasă să mă întind puţin. Sunt frânt, nu alta. Tu aranjează ca Picioruş să fie gata. După ce Mica sau maică-sa anunţă decesul, să se ducă să-şi vâre nasul prin garsoniera lui Klausner. Ştii că băiatul se pricepe la treaba astă.
Despărţindu-se de Bogdan, Ducu luă troleibuzul, care îl lăsă la Academia Militară. Locuia într-un bloc din apropiere, unde avea un apartament mic de trei camere.
Ca de obicei, îi deschise mătuşa Sabina. De fapt, mătuşa Sabina nu-i era de loc rudă. Când se însurase, deoarece şi Mădălina, soţia lui, era în câmpul muncii, au adus-o pe mătuşa Sabina să le gătească şi să aibă grijă de gospodăria lor. Mătuşa Sabina se născuse, crescuse, se măritase şi văduvise în mahalaua Mascaralei din oraşul lui natal. Acuma era o femeie în jurul a şaizeci de ani, încă în putere şi iute la treabă de n-o întrecea nimeni.
Până când Ingrid, fetiţa lor, a împlinit patru ani, tot mătuşa Sabina a fost aceea care a crescut-o şi a corcolit-o. Tocmai de aceea i-a fost atât de greu să se despartă de Zgâtie: (Aşa o alinta mătuşa Sabina pe Ingrid). Dar mai greu i-a fost să-l lase pe el singur. A rămas cu Ducu, să-i ducă gospodăria, până când el avea să-şi întemeieze un alt cămin.