- Ceea ce ţi-am spus şi la telefon. Deocamdată, atâta.
- Am înţeles, tovarăşe colonel!
- Te poţi duce. Dacă se întâmpla ceva deosebit, telefonează tovarăşului maior Mănăilă. Cu el ţii legătura.
După ce sublocotenentul Picioruş părăsi biroul colonelului, acesta se adresă celor doi ofiţeri:
- Am impresia că Andriesei nu prezintă un interes prea mare pentru noi. În orice caz, să vedem ce se mai întâmpla într-o zi, două cu el. Sper că nu o va face pe mortul în păpuşoi încă mult timp. Un lucru însă mă miră la voi. Că nu prea aţi dat importanţă conţinutului celor două lăzi.
Bogdan aruncă lui Ducu o privire întrebătoare. Acesta însă nu observă, preocupat să ghicească gândul colonelului.
- Mai precis - adăugă şeful - nu mi-a făcut impresia că vă frământaţi să găsiţi explicaţia substituirii lăzilor.
- Dar e clar, tovarăşe colonel, se hazarda Bogdan.
- Să auzim! Mie nu prea mi se pare clar. Mai precis, în ce scop crezi că au fost schimbate lăzile?
- Tovarăşe colonel, cred că avem de-a face cu un caz tipic de sabotaj.
- Şi părerea dumitale, Mănăilă?
- Eu n-aş fi chiar atât de categoric, tovarăşe colonel.
- De ce?
- Fiindcă... fiindcă în treaba aceasta s-ar potrivi proverbul: mai mare daraua decât ocaua.
- Dezvoltă mai departe ideea, îl încuraja colonelul.
Ducu se gândi câteva clipe.
- Tovarăşe colonel, să presupunem că avem de-a face cu un sabotaj. Să presupunem că Marcel Koruz nu ar fi avut ghinion şi lada cu utilaje ar fi ajuns la destinaţie. Ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi întârziat punerea în funcţiune a uneia din maşini, o maşină de filat. Mă rog, şi ce mare nenorocire ar fi fost pentru industria textilă dacă o maşină ar fi început să producă, să zicem, cu câteva luni mai târziu? Nu trebuie să pierdem din vedere că nu suntem nici în 1945 şi nici în 1947. Asemenea procedee sunt perimate. Pe de altă parte, diversioniştii ştiu bine ce-i aşteaptă pe sabotori. Cu alte cuvinte, un risc mare pentru un rezultat minim.
- Şi atunci? întrebă Bogdan, trosnindu-şi degetele, aşa cum obişnuia el când ceva nu pricepea. Era o meteahnă de care nu se putea dezbăra şi pe care colonelul, de loc formalist, i-o tolera.
- Atunci!.. Naiba ştie ce este în realitate acest atunci. Nu sunt Mafalda ca să găsesc imediat răspunsuri la toate enigmele.
- Şi crezi că avem de-a face cu o nouă enigmă? stărui Bogdan.
- Nu ştiu dacă avem de-a face neapărat cu o nouă enigmă, dar ceva nu "ţine", cum spui tu. Nu ţine din punct de vedere logic. Lada umplută cu pietre are aceeaşi dimensiune ca şi aceea veritabilă. Pe ea a fost scris, cu un şablon identic, numele fabricii producătoare, greutatea, conţinutul. Deci toate acestea s-au ştiut şi s-au pregătit dinainte. Dinainte a trebuit pregătit planul de substituire a lăzilor în care au fost implicaţi Koruz şi Voicu. Acuma e clar. Voicu s-a angajat la o asemenea treabă numai fiindcă a fost plătit. Dar Koruz n-a făcut-o pentru bani. Koruz a riscat, şi încă mult de tot. Mă întreb: de ce şi-a asumat riscul? De ce toate acele minuţioase pregătiri în vederea substituirii lăzilor? Ca să pună mâna pe piesele unei maşini! Dar în ce scop? Sabotaj? Dacă treaba tot trebuia făcută, de ce n-au încercat să intre în posesia unei alte lăzi. Încărcate cu materiale mai de preţ? De pildă, aceea în care se găsea motorul, care costă multe parale. Sustragerea motorului ar fi justificat eforturile, riscurile. Şi apoi, mai trebuie ţinut seama de un fapt, de loc lipsit de importanţă. Toate celelalte lăzi au aceeaşi mărime. Una singură - aceea sustrasă - este mai mică. De fapt, cea mai mică. Deci, dacă a fost confecţionată una identică, înseamnă că pe ei i-a interesat aceasta şi nu altă ladă. Deci tocmai lada care, atât ca valoare în sine, cât şi ca utilitate, pentru întreprinderea "Textila" prezintă cea mai mică importanţă. Ei bine, trebuie să fim cu toţii de acord că, logic, toată povestea asta nu se susţine.
Colonelul, care ascultase cu vizibil interes, insistă:
- Păi vezi? Ceva nu e în regulă. Şi o explicaţie trebuie neapărat să existe. Nu crezi, Mănăilă? Cred că nici dumneata şi nici Bogdan nu v-aţi gândit la posibila explicaţie.
- Tovarăşe colonel, încă nu îndrăznesc să formulez o explicaţie. E mult prea prematur. Nu ştiu în ce fel priviţi problema dumneavoastră. Dar acuma, după ce ne-aţi atras atenţia asupra ei, mi se pare deosebit de interesantă.
- Esenţială, Mănăilă. În ceea ce mă priveşte, voi reflecta asupra ei. Vă sugerez să faceţi şi voi la fel. Şi acuma, în altă ordine de idei: care dintre voi doi se duce la Reinhardt Klausner?
- Tovarăşe colonel - propuse Ducu - v-aş ruga să aprobaţi ca să mergem amândoi.
- De acord. Vă duceţi amândoi. După aceea, îmi raportaţi neîntârziat.
- Ei, ce zici de şef, Bogdane? întrebă Ducu reintrând în biroul lor.
- Nu ştiu la ce anume te referi.
- La sugestia pe care ne-a dat-o. Vezi, ăsta-i şeful, şi de aceea îl preţuiesc atâta. Altul în locul lui, descoperind veriga principală, nu s-ar fi mărginit, poate, numai să ne-o sugereze, ci ne-ar fi prezentat-o în aşa fel, încât să ne fie foarte clar că el de-aia e şef, fiindcă ştie să gândească mult mai departe decât noi. Şeful însă s-a limitat să ne pună pe direcţie, ca să zic aşa, sesizând problema esenţială, în treacăt parcă, mărginindu-se să ne recomande doar să reflectăm asupra ei.
- Şi crezi, bătrâne, că, într-adevăr, conţinutul celor două lăzi constituie problema esenţială?
- Sunt convins, măi băiete. Dacă am găsi răspuns la întrebarea: de ce lăzii cu piese i-a fost substituită una cu pietre, am dezlega enigma "tanti Aspasia-Fuiorescu" şi, eventual, compania.
- Eu, bătrâne, deocamdată nu văd că şeful ne-a pus, cum ai spus tu, pe direcţie. Dar zău că s-ar putea să ai dreptate.
- Adică, şeful.
- Mă rog, şeful. În ultimă instanţă, el. Am să mă gândesc şi, dacă şi de data asta a văzut mai departe decât noi, zău că am să mă duc să-i spun: tovarăşe colonel, îmi scot pălăria!
CAPITOLUL V
Strada Pălămidei se află în plin centrul Capitalei, în apropierea cheiului Dâmboviţei. O stradă liniştită, nu prea lungă şi reprezentând o liliputană monstruozitate urbanistică. La un capăt al străzii, un bloc de cinci etaje. Peste drum, una lângă alta, trei căsuţe, dintre care două pe jumătate scufundate în pământ, cu acoperişurile de şindrilă, neagră ca tăciunele de bătrâne ce sunt; cealaltă - cu carton gudronat, care, în loc să fie bătut în cuie, este prins pe cele patru laturi cu bolovani de toate mărimile. Urmează apoi câteva case numai cu parter, case vagon. Cam pe la mijlocul străzii, stau faţă în faţă două clădiri mai arătoase, cu un singur etaj. Pe frontispiciul uneia scrie: Vila Georgeta. Pe frontispiciul celeilalte: Vila Paraschiva. (Ambele vile aparţinuseră la doi fraţi gemeni, amândoi măcelari în Piaţa Matache. Fraţii Tătulea se însuraseră în acelaşi an, începuseră să-şi clădească locuinţe în aceeaşi lună şi le terminară cam în acelaşi timp. La numai cinci ani de la însurătoare, înnebuniră amândoi fraţii, iar un an mai târziu, îşi sfârşeau zilele la spitalul Central, unde fuseseră internaţi). La celălalt capăt al străzii, se înălţa un alt bloc şi, la ultimul etaj, al patrulea, într-o garsonieră mansardată, locuia Reinhardt Klausner, pe numele său de împrumut Florea Bombonică.
Cei doi ofiţeri urcară pe scară, deoarece liftul era defect. Pe uşa apartamentului era prinsă o carte de vizită decolorată, pe care citiră:
FLOREA BOMBONICĂ
Profesor pensionar
Sunară, dar nimeni nu le răspunse.
- Dacă e bolnav în pat, şi singur, cine are să ne deschidă? întrebă Bogdan.
- Ai dreptate. Să încercăm. Poate că uşa nu e încuiată.
Ducu apăsă clanţa şi uşa se deschise. Vestibulul era atât de mic, încât cei doi abia încăpură. Ducu bătu în uşă.
- Intră! se auzi de dinapoia uşii o voce slabă şi răguşită.
Păşiră în încăpere unul după altul.
- Bună ziua!
- Cine sunteţi dumneavoastră?
- Ne-aţi trimis o scrisoare şi...