- Până vine Picioruş, citeşte, Mănăilă, scrisoarea!
Ducu începu lectura, poticnindu-se destul de des, fiindcă scrisul era mărunt şi neciteţ:
Stimaţi domni de la Securitate,
După datele din buletinul de identitate, mă numesc Florea Bombonică, de profesiune profesor, în prezent, profesor pensionar. De şase ani sunt ţintuit în pat de paralizie şi de aproape un an o boală care nu iartă mi s-a cuibărit în viscere. Sunt un om al morţii, în chip iremediabil. E chiar de mirare că mai trăiesc. Se miră până şi medicul care mă îngrijeşte. Ieri, în sfârşit, l-am auzit spunând unei copile că mai mult de două, trei zile n-am să mai trăiesc. Moartea nu mă înspăimântă. Dimpotrivă, o aştept şi mă rog ei - cum mă rugam, când eram copil, lui Dumnezeu - să se milostivească de mine, să-mi ia mai repede sufletul, ca să scap de dureri. De îngrozitoarele, înspăimântătoarele şi de neîndurat dureri. Acuma, când scriu, boala îmi ciopârţeşte viscerele cu briciul, centimetru cu centimetru, mă înţeapă cu miliarde de ace în fiecare moleculă, mi le pârjoleşte într-un foc uriaş.
...Şi eu scriu. Scriu, fiindcă ştiu că voi muri. Şi tocmai fiindcă ştiu că voi muri, că nu mai aveţi ce să-mi faceţi, am curajul să mărturisesc, şi încă sub proprie semnătură, ceea ce n-am avut curajul să fac până acum. Ceea ce vreau să aflaţi este legat de ceea ce s-a întâmplat cu ani în urmă, mai precis în ziua de douăzeci şi patru august, a anului una mie nouă sute patruzeci şi patru. Pe atunci mă aflam într-un oraş de pe malul Dunării. În dimineaţa acelei zile, un detaşament german, format din gărzi şi formaţiuni de serviciu, încercase să-şi croiască drum spre port în speranţa că se va putea îmbarca pe nişte vase. Drumul spre port i-a fost însă barat de o companie de infanterie română şi de câteva grupe de muncitori înarmaţi.
Văzând că nu poate pătrunde în port, comandantul detaşamentului german ordonă retragerea şi până la urmă izbuti să se baricadeze cu oamenii lui - câţi mai rămăseseră în viaţă - într-o clădire care purta numele de Pavilion, fiindcă mai demult fusese acolo o secţie a spitalului de contagioşi.
Vadul pe care urcase detaşamentul era presărat cu cadavre. Printre ele, lângă două Horsch-uri incendiate, şase ofiţeri în uniformă S.S. Cel mai mare în grad era maior. Cu abdomenul ciuruit de o rafală de mitralieră, răsturnat pe spate, strângea în braţe o servietă neagră. Când moartea îl prăbuşise, chipiul îi alunecase de pe cap. În lumina soarelui care apunea, părul neobişnuit de blond părea aproape alb.
Comandantul formaţiunii patriotice care, alături de compania de infanterie, participa la acţiunea de lichidare a detaşamentului german, era un sudor de la Şantierul naval, pe nume Manole Crăiuţ.
De la postul său de observaţie, nu-şi lua ochii de pe cadavrul maiorului S.S. I-am ghicit gândul: voia să pună mina pe servietă. Nu se putea hotărî să trimită pe cineva, fiindcă strada era sub tirul urmelor automate şi al aruncătoarelor germane.
- Mă duc eu după servietă, m-am oferit din motivele pe care le veţi afla din cele ce urmează.
- Du-te, dacă vrei să te duci. Numai, păzeşte-te, să nu te pălească vreo schijă.
Am părăsit adăpostul şi, strecurându-mă pe lângă ziduri, mai de-a buşilea, mai târându-mă, am ajuns până la cadavru. Am luat servieta, dar, în loc să mă reîntorc la punctul de comandă, unde mă aştepta Manole Crăiuţ, am intrat într-o curte, am sărit peste un gard pe o altă stradă şi mi-am pierdut urma.
...Şi acum a sosit timpul să aflaţi de ce eram interesat să intru în posesia servietei maiorului ucis. Trebuie să spun mai întâi că numele meu adevărat nu este Florea Bombonică, ci Reinhardt Klausner, născut în comuna Cristianul Mare, regiunea Braşov, în 1900. În 1944, aveam patruzeci şi patru de ani şi o vechime de optsprezece ani ca spion, mai întâi la "Abwehr-Ausland" ("contraspionaj în străinătate"), condus de amiralul Canaris, iar din 1940, la Gestapo. Cât timp am lucrat la "Abwehr-Ausland", şeful filialei "P" pentru întreaga Dunăre de Jos a fost un oarecare Horace Richter, cunoscut şi apreciat cerealist în oraş. După ce am trecut la Gestapo, ordinele şi dispoziţiile mi-au parvenit direct prin maiorul S.S. Nikolaus Stummel, formal şeful secţiei de aprovizionare a misiunii germane, în realitate şeful Gestapoului "zona P", adică zona PORTURI.
Numele meu conspirativ era Winter, iar cel din buletinul de identitate (fals, bineînţeles), Ion Zagan, născut la Timişoara, profesor de educaţie fizică la liceul comercial.
Maiorul S.S. ucis în pieţişoara din faţa "Pavilionului" se numea Arnold Weisenfels şi venise în ţară de puţină vreme, cu o misiune specială. Acuma cred că aţi înţeles de ce eram atât de interesat să pun eu mâna pe servietă, şi nu Manole Crăiuţ. Intrând în posesia servietei, am părăsit cu primul tren oraşul şi am venit aici, în Capitală. Acum aveam în buzunar un alt buletin, pe numele de Florea Bombonică, iar în bagajele mele, puţine de altfel, un act de naştere fals, din care reieşea că mă numesc Josef Müller, născut în München, Schwindstrasse nr. 6. Atât buletinul, cât şi actul de naştere fals îmi fuseseră procurate de către maiorul Weisenfels, ultimul pentru a-l folosi în cazul când urma să primesc ordin să plec în Germania. Din păcate, evenimentele legate de momentul 23 August au venit atât de pe neaşteptate, încât, pe de o parte, n-am mai primit un astfel de ordin, iar pe de alta, nici eu n-am avut posibilitatea să plec fără a-l mai aştepta.
Probabil, sunteţi nerăbdători să aflaţi ce am făcut cu servieta. Mai precis, cu conţinutul ei. La început, nu m-am putut hotărî să-l distrug. Pe urmă, când tocmai mă decisesem, am primit ordin să păstrez totul. Ordinul mi-a parvenit printr-un necunoscut, care, după ce mi-a şoptit parola de recunoaştere, mi-a întins cutia lui de chibrituri ca să-mi aprind ţigara. Cutia de chibrituri avea fundul dublu. Acolo am găsit dispoziţia scrisă prin care mi se cerea să nu distrug nimic şi să păstrez servieta până în ziua când avea să se prezinte cineva ca s-o preia.
În ciuda evenimentelor - toate defavorabile nouă - în ciuda faptului că nu speram să mai vină cineva după servietă, mărturisesc, nu m-a lăsat inima s-o distrug. Nu m-a lăsat inima, cu toate că eram conştient de primejdia pe care mi-o asumam, păstrând-o. Asta nu înseamnă că nu mi-am luat unele măsuri de siguranţă. Ca să fiu sigur că nu veţi da peste ea, în cazul când, descoperind adevărata mea identitate, aţi fi venit să mă arestaţi, am ascuns-o într-o cutie de tablă pe care am îngropat-o într-un loc sigur.
Au trecut ani, aproape uitasem de servietă, când, într-o după-amiază, primesc vizita unui necunoscut. Necunoscutul, care cunoştea numele meu conspirativ de pe vremuri, mi-a cerut să-i predau servieta în cazul când o mai păstrez. Din tonul cu care m-a întrebat, mi-am dat seama că era aproape sigur de contrariu. I-am răspuns că o mai am, dar, întrucât sunt paralizat în pat, nu i-o pot înmâna personal, ci va trebui să se ducă să şi-o ia singur de acolo unde o ascunsesem. M-a felicitat şi la plecare mi-a lăsat pe noptieră cinci mii de lei, pe care i-a scos dintr-un geamantănaş negru.
La numai câteva zile, iată că primesc vizita unei persoane pe care îmi era dat s-o revăd după mai bine de douăzeci şi şapte de ani. Este vorba de o femeie, cred că una din cele mai dibace spioane ale lui Canaris. (Prin 1937, această excepţională agentă era, chipurile, căsătorită cu un personaj deosebit de popular într-un oraş de pe malul Dunării. Ca şi nevastă-sa, era şi el agent şi lucra tot pentru "Abwehr-Ausland". A fost arestat de Siguranţă tot prin 1937. Pe atunci aveam o cunoştinţă la penitenciar şi l-am ajutat să evadeze. Nu vreau să mă laud, dar am dat o lovitură straşnică). Dar să revin. Cum vă spuneam, la numai câteva zile după vizita celuilalt, vine să mă vadă tocmai fosta agentă a lui Canaris. Ghiciţi în ce scop? Ca să-i predau servieta. Când a aflat că o dădusem altcuiva, a fost de-a dreptul deznădăjduită. Mi-a cerut să i-l descriu pe acela, apoi a plecat fără ca măcar să-mi dea bună ziua.
După rândurile de mai sus, urmau mai multe pete de cerneală. Se părea că Reinhardt Klausner scăpase din mână tocul, şi acesta, căzând pe hârtie, o pătase în mai multe locuri.
De altfel, cele ce scria mai departe fostul agent confirmau presupunerea.
Nu mai pot ţine tocul în mână. Durerile, cumplitele dureri, m-au istovit cu desăvârşire. Aş fi vrut să vă spun care este părerea mea în legătură cu cei doi care au venit după servietă. Aş vrea să vă spun ce conţinea servieta şi de ce este absolut necesar, nu atât pentru dumneavoastră, ci pentru alţii, ca să daţi de urma ei. Dar nu mai pot scrie. Nu mai pot!
Reinhardt Klausner, alias Florea Bombonică.
Când Ducu sfârşi de citit scrisoarea, Bogdan izbucni fără voie:
- Tovarăşe colonel, e o scrisoare senzaţională!
- Edificatoare, ţinu să rectifice şeful. Pe urmă, către Ducu: Rezumă, te rog, concluziile ce se desprind din scrisoarea lui Reinhardt Klausner.
- Tovarăşe colonel, ca să fiu sincer, scrisoarea lui Klausner mi se pare uluitoare. Uluitoare, nu atât prin cele ce mărturiseşte, ci prin ceea ce nu spune. E ca o fereastră nu deschisă, dar care se poate deschide spre un necunoscut, pe care, deocamdată, abia dacă îl putem bănui. Singura concluzie pe care sunt în stare s-o trag este că, după toate probabilităţile, Chivu Boraş este acela care s-a prezentat la Klausner ca să ridice servieta. Altceva...
- Ai dreptate. Să nu ne grăbim cu concluziile mai înainte de a sta de vorbă cu Klausner. Fiindcă unul dintre noi va trebui să se ducă să stea de vorbă cu el, ca să afle ceea ce el n-a mai fost în stare să scrie. Poate că şi altele.
În clipa aceea, colonelul fu anunţat de secretar că se întorsese sublocotenentul Picioruş.
- Lasă-l să intre!
- Raportează, Picioruş! îi ordonă colonelul.
- Tovarăşe colonel, i-am dat de urmă.
- Cum ai procedat?
- Păi să vedeţi. Numărul camionului era, după cum v-am raportat, fals. Motorul însă are un număr. Pe baza acestui număr am aflat cărei întreprinderi aparţine. Aşa am aflat numele şi adresa şoferului. L-am căutat la cazier.
- Aşa! Şi ce te-a determinat să începi prin a-l căuta la cazier?
- Infractorul, tovarăşe colonel, are o mutră care nu mi-a plăcut.
Picioruş avea o calitate vrednică de invidiat. Se uita la un om sau la o fotografie şi, de cele mai multe ori, ghicea dacă avea sau nu de a face cu cineva certat cu legea.
- A suferit o condamnare pentru ticluire de acte false, continuă să raporteze Picioruş. Sunt şase ani de când i-au dat drumul. Îl cheamă Stan Andriesei şi locuieşte pe strada Tămâioarei, la numărul doisprezece. În prezent, lucrează ca şofer la cooperativa "Victoria". S-a recalificat în meseria asta.
- Şi înainte de a fi condamnat?
- La un centru de răcoritoare. Dar ce câştiga era mizilic pentru el. Venituri grase realiza ticluind diverse acte false, de pildă, dovezi de vechime în câmpul muncii eliberate de diferite întreprinderi care nu mai există. E un om cu carte.
- Era acasă?
- Acasă, tovarăşe colonel. Dacă aţi fi ordonat să-l arestez, îl luam ca din oală.
- Lasă că avem timp pentru asta. Va să zică stă acasă.
- Stă tot timpul acasă. Vecinii din curte îl cred bolnav.
- Ce părere au despre el cei de la întreprinderea unde lucrează?
- Tovarăşe colonel, bună. La cadre i se cunoaşte trecutul. Şeful cadrelor îl consideră reeducat. Mi-a arătat şi referinţele luate în cartier. Toate sunt bune.
- Însurat?
- Nu! Adică, oficial, nu. Trăieşte însă cu o plasatoare de la cinematograful "Lira", mai tânără decât el şi de o moralitate dubioasă. Vecinele din cartier - care, bineînţeles, ştiu totul - îl compătimesc pe Andriesei. Spun că-i păcat, că un om aşa de treabă şi gospodar pe deasupra, să aibă parte de o asemenea nevastă. Cam asta-i tot, tovarăşe colonel.
- Bine; vom vedea noi dacă e chiar atâta de treabă cum îl cred vecinii.