THEODOR CONSTANTIN
CĂPITANUL DE CURSĂ LUNGĂ
ROMAN
EDITURA TINERETULUI
COPERTA COLECŢIEI: DONE STAN
Redactor responsabil: NICOLAE SORIN
Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI
Nici unul din eroii cărţii nu reprezintă vreo persoană reală. De asemenea, toate întâmplările descrise sunt absolut închipuite de autor.
Th. C.
CAPITOLUL I
Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera "fratelui" său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia, deschis de curând.
Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea - cel puţin aşa credea el - nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult.
Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui.
Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administrativ al unei importante organizaţii comerciale. Datorită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă - fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi niciodată uitat cu prilejul împărţirii primelor - pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pregătire profesională şi, mai ales, o deosebită pricepere în a se descurca în împrejurări când altcineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierarhic, dar chiar a directorului general.
- E dat naibii Fuiorescu ăsta!
Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi măgulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială.
Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă colegii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora - fără exagerare unanimă - în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii "de azi" încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură.
Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu - răsfăţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală - să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cumuleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo "problemă personală", care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea "o mână de ajutor".
Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de patruzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime într-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atletică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună - dimpotrivă, dintre cele mai ieftine - dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales "sexului slab". (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se întorceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi). Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, primul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum - folosind aceeaşi sursă de informaţie - Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri închise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte frumoase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu cravatele sale - variate şi fanteziste - dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exemplare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care - de vreme ce Lucian Fuiorescu nu renunţa la el - reprezenta un suvenir de familie.
De fiecare dată când avea de întocmit vreo lucrare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glumind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl "inspira", fiindcă referatele sale - şi în general toate lucrările întocmite de el - erau clare, concise şi foarte convingătoare.
În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar colegii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi "bancuri", care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară.
Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia - o recunoştea şi el atunci când era cazul - fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu primea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, "era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată căsătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu - ce dura numai de vreun an - nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau - şi relaţiile păreau a nu fi mai puţin intime - un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspiciune. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul.
După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să viziteze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursuleţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele.
Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume - şi de obicei era - îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apropiere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme.
Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă.
...Şi cu toate acestea!
Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.
Trecuseră exact unsprezece zile de când un individ, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o "cutie oarbă de scrisori" un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte:
Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul!
Bineînţeles, "cutia poştală oarbă" fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era interpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că "cutia poştală" era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta deoarece lipsea din oraş.
Faptul că erau buni prieteni nu constituia, un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înverşunare. Ulterior, când evenimentele dădeau dreptate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celuilalt: - Îţi scoţi pălăria?
- Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău.
Într-o zi, un individ se apropie de "cutia de scrisori". Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se convinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu descoperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte "distins" citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de absorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura.
Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din buzunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilustrată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu unghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul.
Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împături tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi descoperit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei.
Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.
Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice "corespondenţa" din "cutia oarbă de scrisori", dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui instinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o "coadă", numai om cinstit nu putea fi.
Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ.
La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fetiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai încoace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, numărul: 8379.
Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile.
"Am să-i dau deseară telefon!" îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei.
"Fetiţa tatei cea cuminte!"
Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară.
Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interioară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, descoperise în oglinda vitrinei magazinului "La Balon" chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui - ştia precis - era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.(1)
În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii.
Despre maiorul Radu Mănăilă(2) femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. Intrigă - afirmau ele - din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele - acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne - să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocrotitoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.
Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bogdan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colaborator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată - cum spunea Ducu uneori - cu gura căscată.
- Fiule - se dădea bătut Ducu - îmi scot pălăria.
- Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori.