Aparenta placiditate a lui Bronowski nu păcălea pe nimeni dintre cei care ajunseseră să-l cunoască cît de cît. Era strălucit şi analiza o problemă pînă îi găsea soluţia, sau pînă cînd ştia că nu există soluţie.
De pildă, inscripţiile etrusce pe care îşi clădise reputaţia. Etrusca fusese o limbă vie în secolul unu e.n., dar imperialismul cultural al romanilor nu iertase nimic şi astfel ea dispăruse. Inscripţiile ce supravieţuiseră ostilităţii ― sau, şi mai rău, indiferenţei romane ― erau scrise cu litere greceşti, astfel încît puteau fi pronunţate, dar numai atît. Etrusca părea să nu fi avut nici o legătură cu graiurile vecine; părea foarte veche si nici măcar indo-europeană.
Astfel, Bronowski trecuse la o altă limbă care aparent nu avea nici o legătură cu graiurile vecine, ce părea foarte veche şi nici măcar indo-europeană, dar care era o limbă încă vie şi vorbită într-o regiune nu foarte îndepărtată de locul unde odinioară trăiseră etruscii.
Ce-o fi cu vorbirea bascilor? se întrebase Bronowski. Şi o folosise pe aceasta drept ghid. Înaintea lui mai încercaseră şi alţii, dar renunţaseră. Bronowski nu renunţă.
Era o muncă grea pentru că basca, un dialect extrem de dificil în sine, îl ajuta prea puţin. Pe măsură ce lucra, Bronowski găsea tot mai multe motive de a bănui legături culturale între locuitorii nordului Italiei antice şi ai nordului Spaniei antice. Putea chiar susţine o invazie de proporţii în Europa vestică a pre-celţilor, ce vorbeau o limbă din care etrusca şi basca erau dialecte supravieţuitoare şi înrudite. Totuşi, în două mii de ani, basca evoluase, asimilînd elemente spaniole. Încercarea de a-i regăsi mai întîi structura din timpul romanilor, iar apoi de-a o compara cu etrusca, era o problemă intelectuală imposibil de abordat, iar Bronowski ului filologii întregii lumi cînd izbuti această performanţă.
Traducerile etrusce în sine erau miracole de banalitate şi n-aveau nici o semnificaţie; în majoritate, simple inscripţii funerare. Traducerea, însă, era uluitoare şi, după cum se dovedi, avea să joace un rol extrem de important pentru Lamont.
Nu din capul locului. Ca să respectăm adevărul, traducerile fuseseră făcute cu cinci ani înainte ca Lamont să fi aflat că existaseră asemenea oameni ca etruscii. Cu cinci ani în urmă însă, Bronowski sosise la universitate pentru a ţine o conferinţă şi Lamont, care de obicei evita sarcina plictisitoare de a-i primi pe invitaţi, fusese prezent. Nu pentru că-i recunoscuse importanţa, sau că l-ar fi interesat, dar avea o prietenă, studentă la Limbi Romanice, şi trebuia să aleagă între conferinţă şi un festival muzical, pe care se străduia cu disperare să-l ocolească. Prietenia respectivă fusese neînsemnată, puţin satisfăcătoare din punctul de vedere al lui Lamont şi doar temporară, dar îl adusese la conferinţă.
Întîmplător, fusese interesat. Civilizaţia etruscă i-a pătruns în minte ca un subiect de interes general, iar problema descifrării unei limbi necunoscute l-a fascinat. În copilărie, se amuzase rezolvînd criptograme, dar le abandonase, laolaltă cu celelalte lucruri copilăreşti, în favoarea întrebărilor mult mai măreţe puse de natură, aşa încît sfîrşise în para-teorie.
Ei bine, conferinţa lui Bronowski îi readuse bucuria copilărească de a găsi sensul unei însuşiri ciudate de simboluri şi, în plus, avea o dificultate suficient de mare, ce adaugă muncii o anumită onoare. Bronowski era un criptolog de cea mai înaltă clasă şi Lamont fu încîntat să-l audă descriind încleştarea aspră a raţiunii cu necunoscutul. Totul ar fi fost o înlănţuire de coincidenţe ― apariţia lui Bronowski la universitate, entuziasmul adolescentin al lui Lamont pentru criptograme, presiunea socială exercitată de o studentă frumoasă dacă, a doua zi, Lamont n-ar fi avut discuţia cu Hallam în urma căreia îl plasase pe acesta, ferm şi permanent, pe una din ultimile trepte valorice.
La o oră după sfîrşitul întrevederii, Lamont se hotărî să-l vadă pe Bronowski. Cauza era aceea care lui i se păruse atît de evidentă, dar care-l ofensase pe Hallam. Deoarece era cenzurat, Lamont se simţea ispitit să răspundă cu un atac ― în legătură chiar cu obiectul cenzurii. Para-oamenii erau mult mai inteligenţi decît oamenii. Lamont crezuse tot timpul acest lucru, dar într-un mod mai degrabă firesc decît vital. Acum devenise vital. Faptul trebuia dovedit şi întors împotriva lui Hallam, în aşa fel încît să-l rănească adînc.
Lamont se distanţase deja de veneraţia cu care-şi începuse cercetările.
Bronowski nu părăsise universitatea şi Lamont îl căută, insistînd pentru o întrevedere.
Încolţit, în cele din urmă, Bronowski îşi păstră politeţea.
Lamont abandonă politeţurile, se prezentă cu bruscheţe şi spuse:
― Dr. Bronowski, sunt încîntat că v-am putut prinde înainte de plecare. Sper să vă conving să vă prelungiţi şederea.
― N-ar fi prea greu, aprobă Bronowski. Mi s-a oferit deja un post aici.
― Îl veţi primi?
― Tocmai mă gîndeam… Cred că da.
― Trebuie. Mai ales după ce mă veţi asculta. Domnule doctor, cu ce vă ocupaţi acum, după rezolvarea inscripţiilor etrusce?
― Aceea n-a fost singura mea ocupaţie, tinere. (Era cu cinci ani mai în vîrstă decît Lamont). Sunt arheolog şi pe lîngă inscripţii mai există şi cultura etruscă, apoi cea italică preclasică.
― Dar sunt convins că nu pot fi la fel de pasionante şi provocatoare cum au fost inscripţiile etrusce.
― Cu asta sunt de acord.
― Deci, aţi primi cu plăcere ceva şi mai pasionant, şi mai provocator şi în plus de un milion de ori mai important, decît acele inscripţii?
― La ce te gîndeşti, doctore… Lamont?
― Suntem în posesia unor inscripţii care nu aparţin unei culturi moarte, nici Pămîntului, nici chiar Universului. Sunt denumite para-simboluri.
― Am auzit de ele. Mai exact, le-am şi văzut.
― Cu siguranţă, atunci, că problema vă atrage. Nu doriţi să le descifraţi?
― Absolut de loc, pentru că nu există nici o problemă.
― Adică le puteţi citi? întrebă suspicios Lamont.
― M-ai înţeles greşit, clătină din cap Bronowski. Vreau să spun că nici eu şi nici altcineva nu le poate citi. Nu există o bază. În cazul limbilor pămîntene, chiar moarte, există întodeauna şansa de a găsi un dialect viu sau unul mort, dar descifrat deja, cu care să aibă o relaţie cît de mică. Chiar dacă n-ar exista, e cel puţin sigur că orice limbă pămîntească a fost scrisă de fiinţe omeneşti cu căi de gîndire umane. Asta poate constitui un început, cît de mic. Nu există însă aşa ceva în cazul para-simbolurilor, deci ele sunt o problemă ce nu are soluţie. O imposibilitate de rezolvare nu reprezintă o problemă.
Lamont se abţinuse cu greu să nu intervină, dar acum izbucni:
― Greşiţi, domnule doctor. Nu vreau să vă dau sfaturi, dar nu cunoaşteţi unele din descoperirile noastre recente. Ne ocupăm de para-oameni, în legătură cu care nu ştim aproape nimic. Nu ştim cum arată, cum gîndesc, pe ce planetă trăiesc; aproape nimic fundamental. Pînă aici aveţi dreptate.
― Dar ceea ce ştiţi e neglijabil, nu-i aşa? Bronowski nu părea impresionat. Scoase din buzunar un pachet de smochine uscate, îl deschise şi începu să mănînce. Îi oferi lui Lamont, dar acesta refuză:
― Exact. Ştim un singur lucru, dar de o importanţă crucială. Sunt mult mai inteligenţi decît noi. Unu: pot efectua schimbul între universuri, în vreme ce rolul nostru este doar pasiv.
Îşi întrerupse ideea ca să pună o întrebare:
― Ştiţi ceva despre Pompa de Electroni Inter-Universuri?
― Puţin, răspunse arheologul. Atît cît să te pot urmări dacă nu devii prea tehnic.
― Doi: Ne-au trimis instrucţiuni cum să construim partea noastră de Pompă. Nu le-am putut înţelege, deşi am priceput unele diagrame. Trei: Se pare că ne pot simţi. De exemplu, şi-au dat seama cînd le-am lăsat mostre de tungsten ca să le preia. Au ştiut unde sunt şi au putut acţiona asupra lor. Noi nu putem face nimic comparabil. Mai sunt şi alte aspecte, dar asta ajunge pentru a demonstra că para-oamenii sunt realmente mai inteligenţi decît noi.
― Îmi închipui totuşi, rosti Bronowski, că aici eşti în minoritate. Colegii tăi nu acceptă toate astea…
― Corect. Cum v-aţi dat seama?
― Deoarece am impresia că n-ai dreptate.
― Faptele sunt exacte. Atunci, cum pot greşi?
― Dovedeşti numai că tehnologia para-oamenilor e mai avansată decît a noastră. Ce legătură e între asta şi inteligenţă? Uite — Bronowski se ridică pentru a-şi scoate haina, apoi se aşeză, puţin lăsat pe spate, rotunjimea domoală a trupului său părînd că se relaxează şi se destinde, ca şi cum comoditatea fizică îl ajuta să gîndească ― acum vreo două sute cincizeci de ani, amiralul american Matthew Pery şi-a condus flotila în portul Tokyo. Japonezii, pe atunci izolaţi, s-au văzut confruntaţi cu o tehnologie mult superioară şi au decis că e riscant să opună rezistenţă. O naţiune de milioane de războinici era neajutorată în faţa cîtorva nave străine. Dovedeşte asta că americanii erau mai inteligenţi decît japonezii, sau doar că societatea occidentală luase o altă direcţie? Evident, aşa era, deoarece, peste cincizeci de ani, japonezii imitaseră cu succes tehnologia occidentală şi peste alţi cincizeci de ani erau o putere industrială majoră, deşi fuseseră învinşi în mod dezastros în război.
Lamont ascultă cu gravitate şi rosti:
― M-am gîndit şi eu la asta, dr. Bronowski, deşi nu ştiam despre japonezi… Îmi pare rău că n-am avut timp să citesc istorie. Totuşi analogia este greşită. E mai mult decît o superioritate tehnică; e o chestiune de diferenţă între grade de inteligenţă.
― Cum poţi fi sigur că nu-i o presupunere greşită?
― Din simplul fapt că ne-au trimis instrucţiuni. Erau doritori să ne construim partea noastră de Pompă; trebuiau să ne convingă s-o facem. Nu puteau să vină fizic, chiar şi foiţele lor subţiri din fier pe care au fost gravate mesajele (substanţa cea mai stabilă în ambele lumi) au devenit cu încetul prea radioactive pentru a fi ţinute laolaltă ― bineînţeles nu înainte de-a face copii după ele.
Se opri să răsufle, simţindu-se prea agitat, prea nerăbdător. Nu trebuia să-şi facă atîta reclamă.
Bronowsici îl privi curios:
― Bine, ne-au trimis mesaje. Ce vrei să deduci de aici?
― Că se aşteptau ca noi să înţelegem. Puteau fi atît de mărginiţi încît să ne trimită mesaje complicate şi lungi, dacă ar fi ştiut că nu le înţelegem?… Dacă n-ar fi fost diagramele, n-am fi putut face nimic. Atunci, dacă se aşteptau să le înţelegem, rezultă că ei credeau că orice fiinţe ca noi, cu o tehnologie aproape tot atît de avansată cît a lor (şi cred că sunt capabili să estimeze cumva asta, deci alt punct în favoarea convingerii mele), trebuie să fie cam la fel de inteligente ca ei şi, deci, n-ar fi avut nici o dificultate în a le înţelege simbolurile.
― Putea fi o naivitate din partea lor.
― Vreţi să ziceţi că ei cred că există un singur limbaj vorbit şi scris şi că o altă inteligenţă, din alt univers, vorbeşte şi scrie ca şi ei? Fiţi serios!
― Chiar dacă aş fi de acord cu tine, făcu Bronowski, ce-ai vrea să fac? Am văzut para-simbolurile; cred că fiecare arheolog sau filolog de pe Pămînt le-a văzut. Nu ştiu ce aş putea face; şi cred că nici altcineva nu ştie. De peste douăzeci de ani, nu s-a înregistrat nici un progres.
― Adevărul este, rosti apăsat Lamont, că de douăzeci de ani nu se încearcă nici un progres. Autorităţile Pompei nu doresc descifrarea simbolurilor.
― De ce?
― Datorită posibilităţii stînjenitoare ca o eventuală comunicare cu para-oamenii să-i arate pe aceştia mai inteligenţi. Pentru că astfel s-ar dovedi că oamenii au fost marionete în privinţa Pompei şi asta le-ar răni mîndria. Şi, în special (se strădui Lamont să-şi elimine veninul din glas), pentru că Hallam şi-ar pierde creditul de Părinte al Pompei de Electroni.
― Să presupunem că ei sunt interesaţi de progres. Ce s-ar putea face? Să vrei nu înseamnă să şi poţi.
― S-ar putea obţine colaborarea para-oamenilor. S-ar putea trimite mesaje în para-Univers. Nu s-a încercat niciodată, dar se poate. Un mesaj pe foiţă de metal, plasat sub o mostră de tungsten.
― Aha! Mai caută încă mostre de tungsten, deşi Pompele funcţionează?
― Nu, dar vor remarca tungstenul şi vor bănui că încercăm să le atragem atenţia. Putem folosi chiar o foiţă de tungsten. Dacă vor lua mesajul şi vor izbuti să înţeleagă ceva, indiferent cît, ne vor trimite un altul, conţinînd ce au putut ei descifra. Se poate folosi un tabel de echivalenţă între cuvintele lor şi ale noastre, sau o combinaţie între cele două limbi. Ar fi un fel de împingere alternativă: întîi ei ― apoi noi ― ei ― şi tot aşa.
― Ei făcînd principalul, rosti Bronowski.
― Da.
― Nu-i prea distractiv, nu-i aşa? clătină din cap arheologul. Pe mine nu mă atrage.
Lamont îl privi enervat.
― De ce nu? Nu vă oferă destulă faimă? Ce sunteţi, un cuceritor al gloriei? La dracu, ce glorie aţi avut din inscripţiile etrusce? Aţi învins pe alţi cinci din lume,poate şase. Lor le sunteţi cunoscut şi, pentru că aţi avut succes, vă urăsc. Ce altceva? Ţineţi conferinţe pentru cîteva zeci de spectatori care vă uită numele a doua zi. Asta vreţi?
― Nu dramatiza.
― Bine. N-o s-o fac. O să caut pe altcineva. S-ar putea să dureze mai mult, dar, după cum aţi zis, oricum para-oamenii vor duce greul. Eventual, o să-ncerc singur.
― Ţi s-a încredinţat acest proiect?
― Nu. Ce contează? Sau ăsta e alt motiv pentru a mă refuza? Nu există nici o lege care să oprească încercarea descifrării şi oricînd îmi pot pune tungsten pe masă. Nu voi raporta mesajele primite în locul tungstenului şi astfel voi încălca normele interne. Dar cînd traducerea va fi efectuată cine se va plînge? Vreţi să lucraţi cu mine dacă vă garantez siguranţa? O să vă pierdeţi faima, dar poate că ţineţi mai mult la securitatea proprie. În fine, ridică Lamont din umeri. Dacă o să lucrez singur, există avantajul că n-o să mă mai preocupe securitatea altuia.
Se ridică să plece. Amîndoi bărbaţii erau furioşi şi se purtau cu acea curtoazie rigidă, adoptată atunci cînd te adresezi unui duşman manierat.
― Presupun, adăugă Lamont, că cel puţin veţi privi această conversaţie ca strict profesională.
Bronowski se ridicase şi el:
― Poţi fi convins de asta, rosti cu răceală. Cei doi îşi strînseră scurt mîinile.
Lamont nu se aştepta să mai audă de arheolog. Începuse să se autoconvingă să încerce de unul singur descifrarea.
Totuşi, peste două zile, Bronowski apăru în laboratorul lui şi rosti destul de brusc:
― Plec azi din oraş, dar mă întorc în septembrie. Am acceptat postul aici şi, dacă mai eşti interesat, o să văd ce pot face în legătură cu problema menţionată.
Lamont abia avusese timp să îngaime o exclamaţie uluită de mulţumire, înainte ca Bronowski să iasă aparent furios pentru faptul că cedase.
Cu timpul deveniră prieteni şi, tot cu timpul, Lamont află ce-l convinsese pe Bronowski. La o zi după discuţia lor, acesta prînzise la clubul universităţii cu un grup de oficialităţi de vază, inclusiv preşedintele. Bronowski anunţase că va accepta postul şi trimisese o scrisoare formală de mulţumire.
Preşedintele spusese:
― Va fi o mîndrie pentru noi să-l avem aici pe renumitul traducător al inscripţiilor itascane. Suntem onoraţi.
Evident, eroarea nu fusese corectată şi zîmbetul lui Bronowski, deşi forţat, nu se ştersese. După aceea, şeful catedrei de istorie antică explicase că preşedintele era mai mult un fiu al Minnesotei decît un savant clasic şi, deoarece lacul Itasca era locul de obîrşie al puternicului Mississippi, greşeala era scuzabilă.
Dar, adăugată ironiei cu care Lamont îi tratase faima, Bronowski găsise expresia intolerabilă.
Cînd Lamont auzise în cele din urmă povestea, se amuzase:
― Nu-i nimic, făcuse el. Am mers şi eu pe drumul ăsta. Ţi-ai spus: „Să mă ia naiba dacă n-o să fac ceva, de pînă şi idiotul ăsta o să înţeleagă despre ce-i vorba.”
― Cam aşa ceva, încuviinţă Bronowski.