Când îl văzu prima dată, lui Jan îi veni greu să-şi dea seama că nu privea asamblarea fuselajului unui avion de dimensiuni reduse. Scheletul metalic avea douăzeci de metri lungime, era perfect aerodinamic şi fusese înconjurat de schele uşoare pe care lucrau sudorii.
― Da, îi răspunse Sullivan. Folosim tehnici aeronautice clasice şi cei mai mulţi muncitori provin din industria de avioane. Îţi vine greu să crezi că poate exista o fiinţă de mărimea asta, nu-i aşa? Sau că se poate sălta pe de-a întregul din apă, aşa cum am văzut cu ochii mei.
Totul era fascinant, dar tânărul se gândea la altceva. Ochii lui cercetau scheletul uriaş, căutând o ascunzătoare potrivită pentru celula lui micuţă: «sicriul cu aer condiţionat» cum îl botezase Sullivan. De un lucru se convinsese: în privinţa spaţiului exista loc şi pentru zece pasageri clandestini.
― Scheletul pare complet, remarcă Jan. Când îi puneţi pielea? Aţi capturat deja caşalotul, nu? Altfel cum aţi fi realizat scheletul?
Sullivan păru extrem de amuzat de întrebare.
― N-avem nici cea mai mică intenţie să capturăm vreun caşalot. Oricum, ei n-au ceea ce se numeşte de obicei «piele». În plus, ar fi greu să întindem un înveliş cu grosimea de douăzeci de centimetri peste tot scheletul. Nu…, va fi umplut cu plastic apoi vopsit corespunzător. Când o să fie gata, nimeni nu va sesiza vreo diferenţă.
În cazul ăsta, gândi Jan, ar fi fost mai uşor pentru Overlorzi să fotografieze animalul şi să-l reconstruiască chiar ei, pe planeta lor. Dar poate că navele se întorceau goale şi un flecuşteţ ca un caşalot de douăzeci de metri trecea neobservat. Când ai asemenea puteri şi resurse, nu te mai uiţi la amănunte…
Profesorul Sullivan stătea lângă una din statuile uriaşe care constituiseră o sfidare la adresa arheologiei, după descoperirea Insulei Paştelui. Rege, zeu, sau orice ar fi fost personajul, privirea lui goală părea că o urmăreşte pe a profesorului. Bărbatul era mândru de opera lui; îi părea rău că în curând avea să dispară pentru totdeauna din faţa oamenilor.
Tabloul putea fi opera unui artist nebun, într-un delir provocat de droguri. Cu toate acestea, constituia o copie perfectă a vieţii; aici, artistul fusese Natura însăşi. Scena era una dintre cele pe care, până la perfecţionarea televiziunii subacvatice, puţini oameni o zăriseră, iar atunci numai pentru câteva clipe, când luptătorii uriaşi se ridicau la suprafaţă. Asemenea bătălii se desfăşurau în noaptea fără de sfârşit a adâncurilor oceanice, acolo unde caşaloţii îşi vânau hrana. Iar hrana era una care refuza să se lase mâncată de vie…
Maxilarul inferior, prelung şi acoperit cu dinţi triunghiulari al caşalotului se căsca larg, pregătindu-se să se repeadă asupra victimei. Capul era aproape invizibil sub reţeaua contorsionată de braţe albe şi cărnoase cu care calmarul gigant lupta disperat pentru supravieţuire. Ventuze albicioase cu diametrul de peste douăzeci de centimetri se lipiseră de pielea caşalotului. Un tentacul fusese deja retezat şi nu exista nici o îndoială în privinţa rezultatului final al încleştării. Când se luptau cele mai uriaşe creaturi de pe Pământ, caşalotul învingea întotdeauna. Cu toată forţa extraordinară a pădurii sale de tentacule, singura speranţă a calmarului era să scape înainte ca maxilarul înfricoşător să-l reteze în bucăţi. Ochii lui mari şi lipsiţi de expresie, cu un diametru de o jumătate de metru, îl priveau pe ucigaş, deşi probabil că cei doi nu se puteau zări în bezna abisului.
Întreaga scenă avea o lungime de peste treizeci de metri şi fusese instalată într-o cuşcă din aluminiu, de care se fixaseră cârligele macaralelor. Totul era gata, aşteptându-i pe Overlorzi. Sullivan spera ca aceştia să vină cât mai repede; tensiunea devenise apăsătoare.
Cineva ieşise din birou în lumina strălucitoare a soarelui şi-l căuta. Sullivan îl recunoscu pe şeful de echipă şi se îndreptă către el.
― Care-i treaba, Bill?
Bărbatul ţinea o foaie de hârtie şi părea încântat.
― Veşti bune, profesore! Suntem onoraţi! Administratorul însuşi doreşte să vină şi să privească scena înainte de îmbarcare. Gândiţi-vă ce publicitate ne facem! O să ne ajute când vom solicita fonduri. De când aşteptăm aşa ceva!
Profesorul Sullivan înghiţi un nod. Nu se împotrivise niciodată publicităţii, dar acum se temea să nu aibă parte de prea multă.
Karellen stătea lângă capul caşalotului, privind fruntea imensă şi fălcile pline de dinţi ascuţiţi. Ascunzându-şi neliniştea, Sullivan se întrebă ce gândea Administratorul. Comportarea lui nu dădea nimic de bănuit, iar vizita putea fi cu uşurinţă explicată drept una absolut normală. Totuşi profesorul avea să fie extrem de fericit după plecarea Overlordului.
― Pe planeta noastră, spuse Karellen, n-avem animale atât de mari. Acesta este unul din motivele pentru care v-am solicitat realizarea unui montaj. Ăăăă… compatrioţii mei îl vor găsi fascinant.
― La gravitaţia voastră scăzută, observă Sullivan, credeam că aveţi animale imense. La urma urmei, voi înşivă sunteţi mult mai mari decât oamenii.
― Da, însă noi nu avem oceane. Iar în privinţa dimensiunilor, uscatul nu poate concura cu oceanul.
E adevărat, gândi Sullivan. Din câte ştia, era un amănunt nou referitor la planeta Overlorzilor. Jan avea să fie foarte interesat.
În momentul acela, tânărul se găsea într-o baracă, la un kilometru depărtare, şi privea neliniştit printr-un binoclu. Îşi repeta mereu că nu avea nici un motiv de teamă. Nici un fel de examinare a caşalotului, oricât de amănunţită, nu i-ar fi putut dezvălui secretul. Totuşi, exista posibilitatea ca Overlordul să suspecteze ceva şi să se distreze cu ei.
Aceeaşi bănuială încolţi în mintea profesorului, când Karellen privi atent gâtul cavernos.
― În Biblia voastră, rosti Administratorul, există o istorie remarcabilă despre un profet evreu, Iona, care după ce fusese azvârlit de pe o corabie a fost înghiţit de o balenă şi apoi transportat în siguranţă la ţărm. Crezi că există vreo bază de adevăr în legenda aceea?
― Presupun, răspunse prudent Sullivan, că a existat cazul unui pescar înghiţit şi după aceea regurgitat fără să fi fost vătămat. Cu siguranţă, s-ar fi sufocat dacă ar fi stat în interiorul balenei mai mult de câteva secunde. Apoi, trebuie să fi fost extrem de norocos ca să scape nevătămat de fanoane. Pare o poveste incredibilă, dar nu chiar imposibilă.
― Foarte interesant, făcu Karellen. Rămase o clipă, privind maxilarul uriaş, după aceea trecu să se uite la calmar. Sullivan speră că nu-i auzise oftatul uşurat.
― Dacă aş fi ştiut prin ce voi trece, zise profesorul, te-aş fi dat afară din biroul meu imediat cum ai fi încercat să mă contaminezi cu nebunia ta!
― Îmi pare rău, se scuză tânărul. Acum însă am scăpat.
― Sper. Oricum, mult noroc! Dacă te răzgândeşti, mai ai vreo şase ore…
― Nu-i nevoie. Doar Karellen mă mai poate opri. Mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Dacă o să mă întorc şi o să scriu o carte despre Overlorzi, ţi-o voi dedica.
― Mare scofală, făcu Sullivan ursuz. Până atunci, voi fi mort de mult.
Spre surprinderea şi uşoara lui consternare, deoarece nu era un sentimental, observă că despărţirea începea să-l afecteze. În săptămâna în care lucraseră împreună, ajunsese să-l îndrăgească pe Jan. De asemenea, se temea că fusese complice la o sinucidere rafinată.
Ţinu scăriţa când Jan urcă în botul imens, evitând grijuliu şirurile de dinţi. La lumina lanternei, îl văzu pe tânăr întorcându-se şi fluturând mâna, apoi dispărând în adânc. Urmă sunetul sasului deschizându-se, închizându-se, după aceea tăcere.
Sub lumina lunii ce transforma bătălia încremenită într-o scenă de coşmar, profesorul Sullivan reveni încet în biroul lui. Se întreba ce făcuse şi ce avea să rezulte. Deşi n-avea să afle niciodată deznodământul. Jan nu irosea mai mult de câteva luni din viaţă în călătoria spre planeta Overlorzilor. Însă dacă reuşea, avea să fie de partea cealaltă a barierei Timpului, fiindcă pentru Sullivan asta însemna optzeci de ani în viitor.
Lumina se aprinse în cilindrul micuţ de metal, imediat după ce Jan închise uşa pe dinăuntru. Nu-şi permise nici o clipă de răgaz şi începu imediat să verifice totul. Proviziile şi celelalte colete fuseseră încărcate cu câteva zile în urmă, dar o verificare finală îl calma, asigurându-l că nu uitase nimic.
Peste o oră era mulţumit. Se întinse pe salteaua elastică şi-şi recapitulă planul. Se auzea numai bâzâitul slab al ceasului-calendar electric, care urma să-l anunţe când călătoria se apropia de sfârşit.
Ştia că n-avea să simtă nimic acolo, în celula lui, deoarece forţele uriaşe ce deplasau navele Overlorzilor erau perfect compensate.
Sullivan verificase lucrul acesta, atrăgând atenţia că montajul său s-ar fi sfărâmat dacă era supus la mai mult de câteva g-uri. «Clienţii» îl asiguraseră că din acest punct de vedere nu exista absolut nici un pericol.
Totuşi avea să se producă o modificare considerabilă a presiunii atmosferice. Chestiunea era lipsită de importanţă, pentru că modelele puteau «respira» prin câteva orificii. Înainte de a-şi părăsi ascunzătoarea, Jan trebuia să egalizeze presiunile şi presupunea că atmosfera din interiorul navei Overlorzilor era irespirabilă. O mască simplă pentru faţă şi o butelie de oxigen urmau să rezolve problema respectivă; nu avea nevoie de ceva mai complicat. Dacă putea respira fără ajutor mecanic, cu atât mai bine.
N-avea rost să mai aştepte: îşi supunea la încercare nervii în mod inutil. Luă seringa micuţă, deja încărcată cu soluţia dozată atent. Narcosamina fusese descoperită în decursul cercetărilor privind hibernarea animalelor, dar nu era adevărat ― aşa cum se zvonise ― că producea anabioză. Determina o încetinire puternică a proceselor vitale, totuşi metabolismul continua la nivel redus. Parcă cineva ar fi acoperit focurile vieţii, iar acestea mocneau acum în aşteptare. După săptămâni sau luni de zile, când efectul înceta, focurile izbucneau din nou şi omul se trezea. Narcosamina nu era nocivă. Natura o folosea de un milion de ani, protejându-şi mulţi copii de foametea iernilor.
Jan adormi. Nu simţi nimic din legănatul cablurilor cu care uriaşa cuşcă metalică era ridicată în nava Overlorzilor. Nu auzi ecluzele închizându-se, pentru a se deschide abia după trei sute de milioane de milioane de kilometri. Nu auzi şuieratul slab şi îndepărtat al atmosferei terestre, când nava urcă rapid în elementul ei natural.
Şi nu simţi Propulsia Stelară pornind.