Întro noapte, foarte târziu, zăceam vlăguiți; capul lui Eri, întors întro parte, se odihnea pe brațul meu. Ridicând ochii către fereastra deschisă, puteam zări stelele printre nori. Nu era pic de vânt, perdeaua atârna nemișcată precum o fantomă alburie, dar acum un val singuratic se apropia dinspre largul oceanului, și am putut auzi uruitul prelung cel anunța, apoi vuietul aspru al brizanților pe plajă, o tăcere vreme de câteva bătăi de inimă, și iarăși talazurile revăzute bântuiră țărmul nopții. Eu însă de abia remarcasem acest memento monoton repetat al prezenței mele pe Pământ, deoarece ochii îmi erau ațintiți asupra Crucii Sudului, în care Beta fusese steaua noastră călăuzitoare; zilnic făceam determinări poziționale după ea, în mod automat, gândindumă la alte probleme; ne condusese fără greș, un far spațial ce nu slăbea niciodată. Aproape că puteam simți în palme manetele metalice pe care le deplasam pentru a aduce punctul de lumină, distinct în beznă, în centrul câmpului vizual, cu marginea moale, de cauciuc, a ocularului apăsândumi sprâncenele și obrajii. Beta, una dintre cele mai îndepărtate stele, aproape că nu se schimbase când neam atins destinația. Strălucea cu aceeași indiferență, deși Crucea Sudului dispăruse de mult pentru noi, pentru că pătrunsesem adânc între brațele ei, și apoi punctul acela alb de lumină, steaua aceea gigant, nu mai era ceea ce păruse la început, o provocare; invariabilitatea ei își dezvăluia adevăratul înțeles, faptul că era un martor al transștiinței noastre, al indiferenței vidului, universului — o indiferență pe care nimeni nu este vreodată capabil so accepte.
Dar acum, încercând să aud răsuflarea lui Eri printre mugetele Pacificului, eram sceptic. Îmi repetam în gând: „E adevărat, e adevărat, am fost acolo”; totuși uimirea mea rămânea. Eri tresări; Am început să mă mișc, pentru ai face loc, însă deodată iam simțit privirea asupra mea.
— Nu dormi? am șoptit. Și mam aplecat deasupra ei, dorind săi sărut buzele, dar ea șia puș vârfurile degetelor pe gura mea. Lea ținut acolo o vreme, după aceea lea coborât dea lungul claviculei până la piept, a simțit adâncitura dură dintre coaste, și a apăsat cu palma acolo.
— Cei asta? a murmurat.
— O cicatrice.
— Ce sa întâmplat?
— Am avut un accident.
Tăcu. Am simțito privindumă. Ridică fruntea. Ochii ei erau numai întuneric, fără nici o urmă de sclipire; îi puteam zări conturul brațului, mișcânduse odată cu răsuflarea, albicios.
— De ce numi spui nimic?
— Eri…?
— De ce nu vrei să vorbești?
— Despre stele? am priceput.
Ea tăcea. Nu știam ce să spun.
— Crezi că naș înțelege?
Am privito de aproape, prin beznă, în vreme ce vuietul oceanului se răspândea și plutea prin odaie, și nam știut cum săi explic.
— Eri…
Am încercat so cuprind în brațe. Sa eliberat și sa sculat în capul oaselor.
— Nu trebuie să vorbești dacă nu vrei. Dar măcar spunemi, de ce?
— Nu știi? Chiar nu știi?
— Acum, poate. Vrei… să mă cruți?
— Nu. Pur și simplu mieste frică.
— De ce anume?
— Nu sunt sigur. Nu vreau să răscolesc totul. Nu că aș nega ceva din cele petrecute. Oricum, așa ceva ar fi imposibil. Dar discutând despre cea fost ar însemna — sau, cel puțin, așa mi se pare mie — că maș închide în lumea aceea. Departe de toți, de toate, de ceea ce este… acum.
— Înțeleg, șopti ea. Pata albă a chipului ei dispăru, își plecase capul. Crezi că nu le prețuiesc?
— Nu, nu, am încercat so întrerup.
— Așteaptă, acum e rândul meu. Ce cred eu despre astronautică, precum și faptul că naș părăsi niciodată Pământul, astai una. Dar nare nimic dea face cu tine și cu mine. Deși de fapt, are: pentru că suntem împreună. Altfel, nam fi fost, niciodată. Pentru mine — înseamnă tu. De asta aș dori… Însă nai nici o obligație. Dacă este așa cum spui. Dacă simți așa.
— O săți spun.
— Dar nu azi.
— Azi.
— Întindete.
Mam trântit pe perne. Ea merse în vârful picioarelor până la fereastră, o formă albicioasă prin beznă. Trase perdeaua. Stelele dispărură, rămăsese doar vuietul lent al Pacificului, revenind monoton cu o persistență sumbră. Practic nu mai puteam vedea nimic. Mișcarea aerului îi trădă pașii, patul se lăsă puțin.
— Ai văzut vreodată o navă de clasa lui Prometeu?
— Nu.
— E mare. Pe Pământ ar cântări peste trei sute de mii de tone.
— Și voi erați atât de puțini?
— Doisprezece. Tom Arder, Olaf, Arne, Thomas — piloții, și cu mine. Și cei șapte savanți. Tenșeli dacă crezi că aveam cine știe ce spațiu. Propulsia ocupă nouă zecimi din masă. Fotoagregate. Magazii, provizii, echipamente de rezervă. Cabinele de locuit propriuzis sunt mici. Fiecare din noi avea câte o cabină, în afară de cele de uz comun. În partea de mijloc a navei — centrul de control și navetele de asolizare, ca și sondele, cele mai mici aparate de zbor, pentru recoltarea de mostre din corona…
— Și tu ai fost deasupra lui Arcturus în una din ele?
— Da. Ca și Arder.
— De ce nați zburat laolaltă?
— Întro rachetă? E mai riscant așa.
— Cum?
— O sondă este un sistem de răcire. Un fel de frigider zburător. Ai loc înăuntru doar cât să stai așezat. Stai înăuntrul unei cochilii de gheață. Gheața se topește pe scut și îngheață pe conducte. Compresoarele de aer se pot avaria. E suficientă o clipă, deoarece în exterior temperatura este de zece, douăsprezece mii de grade. Când conductele se opresc întro rachetă de două persoane, mor doi oameni. Așa, moare numai unul. Pricepi?
— Pricep.
Își ținea mâna în regiunea aceea lipsită de simțire a pieptului meu.
— Și asta… sa întâmplat acolo?
— Nu, Eri; vrei poate săți povestesc altceva?
— Bine.
— Numai să nu crezi… Nimeni nu știe despre asta.
— Asta?
Cicatricea se reliefa sub căldura degetelor ei — parcă revenind la viață.
— Da.
— Cum e posibil? Nici Olaf?
— Nici chiar Olaf. Nimeni nu știe. Iam mințit, Eri. Acum, dacam început, trebuie săți spun. Eri… sa întâmplat în al șaselea an. Eram pe drumul de întoarcere, dar în regiunile cu nori nu te poți deplasa rapid. Spectacolul e extraordinar; cu cât nava călătorește mai rapid, cu atât luminiscența norului e mai puternică. Aveam o coadă înapoia noastră, nu precum coada unei comete, mai degrabă o auroră polară, resfirată pe crugul cerului, întinzânduse mii și mii de kilometri spre Alfa Eridan… deja, Arder și Ennesson nu mai existau. Venturi murise și el. Mă trezeam de obicei la șase dimineața, când lumina se schimba din albastră în albă. Lam auzit pe Olaf vorbind de la comandă. Descoperise ceva interesant. Am coborât. Radioul indica un punct, puțin în afara traiectoriei noastre. A venit și Thomas, și neam întrebat ce putea fi. Era prea mare pentru un meteor, și, oricum, meteorii nu apar niciodată singuri. Am redus viteza. Asta ia trezit pe ceilalți. Când ni sau alăturat, îmi aduc aminte, că Thomas a glumit spunând că ar putea să fie o navă. Deseori glumeam astfel. În spațiul cosmic puteau exista nave din alte sisteme, dar doi țânțari pornind din puncte diametral opuse ale Pământului aveau mai multe șanse dea se întâlni. Ajunsesem acum la o spărtură în nor, și praful rece, nebular, se rarefiase întratât încât puteai zări cu ochiul liber stele de magnitudinea șase. Punctul se dovedi a fi un asteroid. Cam de mărimea Vestei. Un sfert de miliard de tone, sau poate ceva mai mult. Extraordinar de regulat, aproape sferic. Ceea ce este destul de rar. La doi miliparseci în exteriorul provei. Se deplasa, și noi… lam urmărit. Thurber ma întrebat dacă ne puteam apropia mai mult. Iam spus că da, până la un sfert de miliparsec.
Neam apropiat. Prin telescop semăna cu un arici, o minge ticsită de țepi. O ciudățenie. Era piesă de muzeu. Thurber a început să se contrazică cu Biel asupra originii lui, dacă era sau nu tectonic. A intervenit și Thomas, spunând că se puteau face determinări. Navea să fie nici o pierdere de energie, nici măcar nu începusem să accelerăm. Avea să zboare până acolo, să ia câteva mostre și să se întoarcă. Gimma a ezitat. Timpul nu reprezenta o problemă — mai aveam destule rezerve. În cele din urmă, a aprobat. Fără îndoială, pentru că eu eram prezent. Deși nu rostisem o vorbă. Poate tocmai din cauza asta. Deoarece relația noastră devenise… dar astai altă poveste. Neam oprit; o astfel de manevră cere timp, și asteroidul nu stătuse locului, totuși îl aveam pe radar. Eram îngrijorat, pentru că de când începusem drumul de întoarcere nu avusesem decât necazuri. Avarii, nu serioase, dar greu de reparat — și aparent lipsite de motive. Nu sunt superstițios, însă cred în serii. Totuși naveam nici un motiv să mă opun plecării lui. Deși poate păream copilăros, am verificat personal motorul lui Thomas, și iam cerut să fie prudent. Cu praful.
— Cu ce?
— Praful. În regiunea unui nor rece, știi, asteroizii se comportă ca niște aspiratoare. Aspiră praful din calea lor, și asta ține o bucată bună de timp. Praful se depune în straturi, care pot dubla mărimea asteroidului. Un jet dintro duză sau chiar un pas mai apăsat poate fi suficient pentru a stârni un vârtej de praf care atârnă deasupra suprafeței. Pare un fleac, dar nu poți zări nimic. Iam spus asta. O știa și el la fel de bine ca mine. Olaf la lansat dintrun bord ăl navei, iar eu mam dus la navigație și am început săi dirijez coborârea. Lam văzut apropiinduse de asteroid, manevrând, răsucinduși racheta, și coborî pe suprafață, ca pe o frânghie. Apoi, bineînțeles, lam pierdut din vedere. Dar asta era cam la cinci kilometri.
— Lați recepționat pe radar?
— Nu, pe optice, adică pe telescop. Infraroșii. Însă am putut discuta cu el tot timpul. Prin radio. Tocmai când îmi spuneam că nul văzusem de mult pe Thomas făcând o asolizare atât de precaută — toți deveniseră prudenți pe drumul de întoarcere — când am văzut un scurt fulger, și pe suprafața asteroidului începu să se lățească o pată întunecată. Gimma, care stătea chiar lângă mine, a început să răcnească. Credea că Thomas, pentru a frâna în ultima clipă, băgase flamă. Astai una din expresiile noastre. Dai un șoc scurt de motor, bineînțeles nu în asemenea condiții. Și știam că Thomas nar fi făcut niciodată așa ceva. Trebuia să fî fost un fulger.
— Un fulger? Acolo?
— Da. Știi, orice corp ce se deplasează cu viteză mare printrun nor acumulează sarcină, electricitate statică, datorită frecării. Între Prometeu și asteroid există o diferență de potențial. Putea fi de miliarde volți. Ba chiar mai mult. Când Thomas a asolizat, a țâșnit o scânteie. Ăsta a fost fulgerul, și datorită căldurii bruște, sa ridicat praful, și întrun minut toată suprafața era acoperită de un nor. Nul puteam auzi — radioul lui doar pârâia. Eu eram furios, mai ales pe mine, că subestimasem situația. Racheta avea conductori speciali, tip paratrăsnet, bifurcați, și sarcina sar fi transformat frumușel întrun foc St. Elmo. Dar nu sa întâmplat așa. Era extraordinar de puternic. Gimma ma întrebat când credeam că avea să se așeze praful. Thurber ma întrebat; era limpede că va dura câteva zile.
— Zile?
— Da. Gravitatea era foarte mică. Dacă ai fi dat drumul unei pietre, ar fi trecut câteva ore până să atingă solul. Gândeștete cât ar fi durat să se depună praful, după ce fusese ridicat la o înălțime de o sută de metri. Iam spus lui Gimma săși vadă de treburi, pentru că trebuia să așteptăm.
— Și nu se putea face nimic?
— Nu. Dacă aș fi fost sigur că Thomas mai era în rachetă, aș fi încercat să risc — laș fi răsucit pe Prometeu, maș fi apropiat de asteroid, șiaș fî suflat toată porcăria aia de praf până la marginile galaxiei — dar nu puteam fi sigur. Și cum săl caut? Suprafața asteroidului avea o suprafață egală cu, nu știu, cu a Corsicii. În plus, în norul de praf puteai trece la depărtare de un braț de el, fără săl vezi. Exista o singură soluție. Îi aparținea lui — era la îndemână. Putea să fî decolat și să se fi întors.
— Na făcut așa?
— Nu.
— Știi de ce?
— Pot bănui. Trebuia să decoleze orbește. Eu vedeam că norul ajunsese cam la vreun kilometru deasupra solului, dar el nu știa asta. Ia fost frică să nu lovească vreo stâncă sau streașină. Poate coborâse pe fundul vreunei văi adânci. Așa încât am rămas acolo o zi, două zile; el avea destul oxigen și provizii pentru șase. Rații în caz de pericol. Nimeni navea chef de nimic. Ne fâțâiam de colo până colo, gândindune cum lam putea ajuta pe Thomas. Emițătoare. Lungimi de undă diferite. Am azvârlit jos până și rachete de semnalizare. Nau avut efect, norul era întunecat ca un mormânt. A treia zi — a treia noapte. Măsurătorile noastre indicau că norul se depunea, dar nu eram sigur că avea să se așeze complet în cele șaptezeci de ore rămase lui Thomas. Fără mâncare putea rezista și mai mult, dar nu fără oxigen. Atunci mia venit o idee. Am raționat așa: naveta lui Thomas era construită în principal din metal. Dacă pe blestematul ăla de asteroid nu existau zăcăminte de fier, sar fi putut săl pot localiza cu un indicator feromagnetic — un dispozitiv pentru găsirea obiectelor metalice. Aveam unul foarte sensibil. Putea găsi un cui de la o distanță de trei sferturi de kilometru. Orachetă de la câțiva kilometri. Olaf și cu mine am verificat aparatele. După aceea iam zis lui Gimma, șiam plecat.
— Singur?
— Da.
— De ce?
— Pentru că fără Thomas mai rămăsesem doar noi doi, și Prometeu trebuia saibă un pilot.
— Și ei au fost de acord?
Am zâmbit în beznă.
— Eu eram Primul Pilot. Gimma numi putea da ordine, doar sugestii. Eu cântăream șansele și spuneam da, sau nu. Bineînțeles, în majoritatea cazurilor spuneam da. Dar în situații excepționale, decizia era a mea.
— Și Olaf?
— Păi, cred că deacum îl cunoști puțin pe Olaf. După cum îți poți închipui, eu nu putusem pleca imediat. Și, la urma urmei, doar eu îl trimesesem pe Thomas. Olaf nu putea nega asta. Deci, am decolat. Fără rachetă, bineînțeles.
— Fără rachetă?
— Da, în costum, cu propulsor de gaze. A durat ceva, dar nu foarte mult. Am avut necazuri cu detectorul, care era practic un dulap, greu de manevrat. Normal, nu avea greutate, însă când am intrat în nor, a trebuit să fiu atent să nu izbesc ceva. Am încetat să văd norul când mam apropiat de el; mai întâi au început să dispară stelele, câteva o dată, la periferie, apoi sa întunecat jumătate din cer; mam uitat îndărăt și am văzut Prometeul licărind în depărtare — avea un echipament special care făcea blindajul luminos. Arăta ca un creion lung și alb, cu o bilă la un capăt, foarte fotonic. Apoi totul a dispărut. Trecerea a fost extraordinar de bruscă. Cam o secundă de pâclă neagră, după aceea nimic. Radioul meu era decuplat; îmi corectasem detectorul direct la căști. Miau trebuit numai câteva minute să zbor până la marginea norului, dar mai mult de două ore să cobor pe suprafață — trebuia să fiu prudent. Reflectorul electric era inutil, după cum mă așteptasem. Am început căutarea. Știi cum sunt stalactitele din peșteri…
— Da.
— Cam așa ceva, doar că mult mai nepământean. Vorbesc despre ceea ce am văzut mai târziu, când praful sa așezat, deoarece în timpul căutării mele nam putut zări nimic, de parcă cineva turnase smoală peste vizorul căștilor. Aparatul îl aveam prins în niște curele. Trebuia să orientez antena, să ascult, apoi am început să merg cu ambele brațe întinse în lateral — în viața mea nu mam împiedicat de atâtea ori. Nam pățit nimic, numai datorită gravitației scăzute. Bineînțeles cu doar puțintică vizibilitate, îți puteai recâștiga echilibrul de zece ori. Dar așa — e greu să explic cuiva care na încercat niciodată asta — asteroidul era numai steiuri și țancuri, cu bolovani adecvați în jurul lor, și oriunde puneam piciorul începeam să cad, în ralentiul acela de bețiv, și nu puteam sări îndărăt: o asemenea mișcare mar fi desprins de suprafață pentru cel puțin un sfert de oră. A trebuit pur și simplu să aștept, să continui să încerc mersul mai departe. Totul îmi luneca sub picioare, grohotiș, pietroaie, bucăți de rocă, totul deabia era ținut locului, forța care le menținea era neobișnuit de slabă — ceea ce nu înseamnă că dacă un bolovan ar fi căzut pe cineva nu lar fi ucis. Atunci acționa masa, nu greutatea; bineînțeles, aveai timp să te ferești, dacăl vedeai căzând… sau măcar îl auzeai. Dar, acolo, nu exista aer, deci numai după vibrațiile de sub tălpi puteam spune dacă răsturnasem o altă structură din piatră, și nu puteam face altceva decât să aștept ca vreun fragment să apară din beznă și sănceapă să mă strivească… Am umblat ore întregi și nu mai credeam că ideea mea de folosire a detectorului era prea grozavă. De asemenea trebuia să fiu atent, pentru că, din când în când, mă trezeam în văzduh, adică plutind, ca întrun fel de vis caraghios. În cele din urmă am detectat un semnal. Cred că lam pierdut de vreo opt ori, numi mai amintesc exact, dar când am găsit racheta, pe Prometeu era noapte.
Racheta era înclinată, pe jumătate îngropată în praful acela infernal. Substanța cea mai moale și mai delicată pe care țio poți imagina. Aproape imaterial. Puful cel mai fin de pe Pământ ar fi oferit mai multă rezistență. Particulele erau incredibil de mărunte… Am intrat în rachetă; el nu era acolo. Am spus că era înclinată, dar nu eram câtuși de puțin sigur; era imposibil să găsești verticala fără utilizarea unui echipament special, și asta ar fi durat cel puțin o oră, iar un fir cu plumb convențional, cântărind practic infim, era inutil, deoarece plumbul nar fi întins firul… În condițiile respective, nu ma mai surprins că nu încercase să decoleze. Am intrat. Am văzut imediat că înjghebase ceva pentru determinarea verticalei, dar nu reușise. Lăsase acolo cea mai mare parte a proviziilor de hrană, însă nu și oxigenul. Probabil căl transferase pe tot în rezervorul costumului, apoi plecase.
— De ce?
— Da, de ce, mam întrebat și eu. Stătuse acolo trei zile. În tipul respectiv de rachetă ai la dispoziție doar un fotoliu, un ecran, comenzile, pârghiile și un chepeng în spate. Am rămas acolo o vreme. Miam dat seama că nui voi putea găsi niciodată. Pentru o secundă mam gândit că poate plecase tocmai, când aselenizam eu, căși folosise propulsorul cu gaz pentru a reveni pe Prometeu, iar acum era la bord, în vreme ce eu rătăceam pe pietroaiele alea nesigure… Am sărit jos din rachetă cu atâta energie, încât am zburat în sus. Nici un sens al direcției, nimic. Știi cum este când vezi o scânteie în beznă totală? Ochii o iau razna șiși închipuie raze, fel de fel de imagini. Bun, ceva similar se poate petrece cu simțul echilibrului. La gravitația zero nui nici o problemă, te poți acomoda. Dar când gravitația e foarte slabă, ca pe asteroidul ăla, urechea internă reacționează straniu, dacă nu înșelător. Ți se pare că te duci drept în sus ca săgeata, apoi te prăbușești, și tot așa, întruna. După aceea senzația de rotire și mișcare, a brațelor, picioarelor, trunchiului de parcă părțile corpului șiau schimbat locurile și capul nu mai ție acolo undei locul…
Așa am zburat, până mam lovit de un zid, am ricoșat din el, mam agățat de ceva, mam rostogolit, însă am reușit să mă prind de excrescența unei stânci… Cineva zăcea acolo. Thomas.
Ea tăcu. În întuneric, Pacificul mugea.
— Nu, nu era ceea ce crezi. Trăia. Sa sculat imediat. Am conectat radioul. La distanța aceea mică puteam comunica perfect.
„Tu ești?” lam auzit.
„Da, eu sunt,” am răspuns. O scenă dintro farsă ridicolă, atât era de artificială. Totuși așa sa petrecut. Neam ridicat în picioare.
„Cum te simți?” am întrebat.
„Bine. Și tu?”
Asta ma surprins puțin, dar am zis:
„Bine, mulțumesc. Și cei de acasă sunt bine sănătoși.”
O tâmpenie, însă mam gândit că el vorbea așa ca să arate că se ținea tare, pricepi?
— Da.
— Când sa apropiat de mine, lam văzut ca o pată de întuneric mai dens în lumina lampei mele de umăr. Miam trecut mâinile peste costumul lui — era întreg.
„Ai destul oxigen?” lam întrebat. Ăsta era lucrul cel mai important.
„Cui îi pasă?” mia replicat.
Mam întrebat ce să fac în continuare. Săi pornesc racheta? Ar fi fost prea riscant. Ca să spun adevărul, nam fost nici măcar foarte încântat. Miera teamă — sau, mai degrabă, eram nesigur — e greu de explicat. Situația era ireală, simțeam ceva straniu în ea, nu știam exact ce anume, nu eram nici măcar pe dea întregul conștient de ce simțeam. Doar că nu mă încânta această descoperire miraculoasă. Am încercat să mă gândesc cum putea fi salvată racheta. Dar, miam zis, nu ăsta era lucrul cel mai urgent. Mai întâi trebuia să văd în ce stare se afla. Stăteam acolo, întro noapte fără stele.
„Ce ai făcut tot timpul ăsta?” am întrebat. Era important. Dacă încercase să facă ceva, orice, chiar să ia câteva mostre minerale, ar fi fost un semn bun.
„Diferite chestii”, a răspuns. „Dar tu ceai făcut, Tom?”
„Care Tom?” am întrebat și am înghețat, deoarece Arder era mort de un an, și el știa asta foarte bine.
„Dar tu ești Tom. Nu ești? Îți recunosc glasul.”
Nam spus nimic; cu mâna înmănușată mia atins costumul, apoi a zis:
„Ciudat loc, nu? Nimic de văzut, și nimic acolo. Îmi imaginasem altfel. Tu ce zici?”
Mam gândit căși imagina cine știe ce în legătură cu Arder… așa ceva se mai întâmplase nu numai cu unul dintre noi.
„Da”, am încuviințat, „nui prea interesant peaici. Hai să plecăm, ce zici, Thomas?”
„Să plecăm?” Era surprins. „Ce tot spui, Tom?”
Deja nui mai băgam în seamă apelativul „Tom”.
„Vrei să stai aici?” lam întrebat.
„Și tu nu vrei?'
Mam gândit căși bătea joc de mine, dar gata, destul cu bancurile astea idioate.
„Nu”, am spus. „Trebuie să nentoarcem. Unde tie pistolul?”
„Lam pierdut când am murit.”
„Ce?”
„Dar nu mia păsat”, a continuat. „Un mort nare nevoie de pistol.”
„Da, da”, am încuviințat. „Haide, te leg de mână și plecăm.”
„Ai înnebunit, Tom? Unde să plecăm?”
„Înapoi pe Prometeu.”
„Dar nui aici…”
„E mai departe. Lasămă să te leg.”
„Stai.”
Mă împinse întro parte.
„Vorbești ciudat. Nu ești Tom!”
„Exact. Sunt Hal.”
„Și tu ai murit? Când?”
Am înțeles ce se întâmpla și am hotărât săi fac jocul.
„Oh, acum câteva zile. Acum lasămă să te leg…
Na vrut. Am început să ne hărțuim, mai întâi în glumă, dar apoi lucrurile au devenit mai serioase; am încercat săl apuc, dar nu puteam, în costum. Ce să fac? Nul puteam lăsa, nici măcar pentru un moment — a doua oară nul mai găseam. Miracolele nu se întâmplă de două ori. Iar el voia să rămână acolo, ca mort ce se considera. Apoi, când credeam că lam convins, când părea gata să fie de acord — și iam întins pistolul meu de propulsie săl țină — șia apropiat fața de mine, așa încât aproape căl puteam zări prin cele două vizoare, și a strigat: „Ticălosule! Mai păcălit! Ești viu!” — și ma împușcat.
De mai mult timp simțeam chipul lui Eri apăsat de umărul meu. La aceste ultime cuvinte, tresări, de parcă o străbătuse un curent, și acoperi cu palma cicatricea… O vreme am rămas tăcuți.
— Era un costum foarte bun, am spus. Nu sa străpuns. Sa îndoit în mine, mia rupt o coastă, mia dizlocat niște mușchi, dar nu sa străpuns. Nici măcar nu miam pierdut conștiința, dar pentru o vreme nam putut mișca brațul drept, iar o senzație de căldură mia spus că sângeram. Totuși pentru o clipă cred că am fost amețit, deoarece când mam sculat, Thomas dispăruse. Lam căutat, bâjbâind în patru labe, dar nam găsit decât pistolul. Probabil căl aruncase imediat după ce trăsese. Cu ajutorul lui mam întors la navă. Mau zărit în momentul când am ieșit din norul de praf. Olaf a apropiat nava și mam tras înăuntru. Leam zis că nam reușit săl găsesc. Că găsisem doar racheta, goală, și că pistolul îmi scăpase din mână și se descărcase când mă împiedicasem. Costumul era din strat dublu. O bucată din căptușeala metalică se desprinsese. O am aici, sub coastă.
Din nou, tăcere și tunetul unui talaz, în crescendo, parcă adunânduși puterile pentru un salt peste întreaga plajă, neimpresionat de eșecul nenumăraților săi predecesori. Spărgânduse, se răspândi, se risipi, deveni un puls moale, tot mai aproape și tot mai stins, apoi dispăru complet.
— Și ați plecat…?
— Nu. Am așteptat. După încă două zile, norul sa depus, și eu am coborât pentru a doua oară. Singur. Înțelegi de ce, pe lângă celelalte motive?
— Înțeleg.
— Lam găsit repede; costumul îi sclipea în penumbră. Zăcea la baza unui țanc. Nui puteam vedea chipul, vizorul era brumat pe dinăuntru, și când lam ridicat mam gândit, pentru o clipă, că țineam un costum gol — practic nu cântărea nimic. Dar era acolo. Lam lăsat și mam întors cu racheta lui. Mai târziu, am examinato cu atenție și am priceput ce se întâmplase. I se oprise ceasul, un ceas obișnuit — pierduse noțiunea timpului. Ceasul măsura orele și zilele. Lam reglat și lam pus la loc, astfel încât nimeni să nu bănuiască ceva.
Am strânso în brațe. Răsuflarea mea ia zbârlit părul. Mia atins cicatricea, și deodată mângâierea a devenit o întrebare.
— Forma ei…?
— Ciudată, nu? Am fost cusut de două ori, prima dată au cedat copcile… Thurber ma cusut. Doctorul nostru, Venturi, murise deja.
— Cel care ția dat cartea roșie?
— Da. De unde știi, Eri — țiam spus? Nu, e imposibil.
— Discutai cu Olaf, înainte — ții minte…
— Așai. Dar nu miam închipuit căți poți aminti așa ceva! Ochestie atât de măruntă. Chiar că sunt un porc. Am lăsato pe Prometeu, cu toate celelalte.
— Mai ai lucruri acolo? Pe Lună?
— Da. Dar nare rost să le mai aduc aici.
— Ba da, Hal.
— Iubito, înseamnă să transform locul ăsta întro casă memorială. Urăsc chestiile astea. Dacă leaș aduce, leaș da foc. Aș ține doar câteva mărunțișuri, care sămi aducă aminte de ceilalți. Piatra aia…
— Care piatră?
— Am mai multe pietre. Una de pe Kereneia, una de pe asteroidul lui Thomas — dar să nu crezi că leam colecționat întradins! Pur și simplu sau înțepenit între rizurile de pe tapla cizmelor; Olaf le scotea și le strângea, după ce le punea etichete. Nu iam putut scoate ideea asta din cap. Nui ceva important dar… trebuie săți spun. Da, trebuie, de fapt, ca să nu crezi că totul era atât de teribil, și nu se întâmpla nimic în afară de moarte. Încearcă săți închipui… o fuziune de lumini. Mai întâi, trandafiriu, cât mai deschis cu putință, delicat, o infinitate de trandafiriu, iar dinăuntrul lui, străpungândul, un trandafiriu mai închis, și, mai departe, și de jur împrejur, o fosforescență, lipsită de greutate, nu ca un nor, nu ca o ceață — altfel. Nam cuvinte pentru ea. Am coborât amândoi din rachetă și am privit. Eri, nu înțeleg. Știi, chiar, și acum simt un nod în gât, era atât de frumos… Gândeștete: acolo nu exista viață, plante, animale, păsări, nimic; nu exista nici un ochi care să fie martor. Sunt convins că de la crearea lumii nimeni nu privise acolo, noi eram primii. Arder și cu mine, și dacă nar fi fost defectarea gravimetrului și coborârea noastră pentru al calibra, pentru că cuarțul se fisurase și curgea mercurul, atunci nimeni, până la sfârsitul lumii, nar fi stat acolo ca să privească. Nui ciudat? Îți vine să… în sfârșit, nu știu. Nu puteam pleca. Am uitat de ce aselizasem, pur și simplu stăteam, stăteam și ne holbam.
— Dar ce era, Hal?
— Nu știu. Când neam întors și leam spus celorlalți. Biel a vrut să se ducă, dar nu era posibil. Naveam destulă energie de rezervă. Am făcut o grămadă de fotografii, dar na ieșit nimic. În imagini părea un fel de lapte roz cu coloane purpurii, și Biel vorbea despre chemiluminescența vaporilor din hidrați de siliciu; mă îndoiesc că el credea cu adevărat asta, însă în disperare, pentru că niciodată nu avea să poată investiga fenomenul, a încercat să vină cu o explicație. Era ca… de fapt, ca nimic. Navem termeni de comparație. Navem analogii. Avea o profunzime imensă, totuși nu era un peisaj. Niște umbre diferite, după cum am zis, tot mai îndepărtate și mai întunecate, până îți jucau ochii. De fapt, mișcarea… nu, nu era mișcare. Plutea, și rămânea nemișcat. Se schimba, de parcă respira, totuși rămânea același; poate că cel mai important lucru era enormitatea lui. De parcă dincolo de această crudă și neagră eternitate deacolo există o altă eternitate”, alt infinit, atât de concentrat și puternic, atât de strălucitor, încât dacă închideai ochii nu mai credeai în el. Când ne uitam unul la celălalt… ar fi trebuit săl cunoști pe Arder. O săți arăt fotografia lui. Era un tip — mai solid decât mine, arăta de parcă ar fi putut trece printrun zid fără măcar săl observe. Întotdeauna vorbea rar. Ai auzit despre… gaura de pe Kereneia?
— Da.
— Se înțepenise acolo, în stâncă, noroiul fierbinte clocotea sub el, oricând putea irupe prin sifonul unde era captiv, și zicea: „Hal, mai stai puțin, ținte acolo. Mai arunc o privire. Poate dacă scot de pe mine rezerva… nu. Nu merge, mi sau încurcat curelele. Dar, stai acolo.” Și tot așa. Ai fi crezut că vorbea la telefon, dintro cameră de hotel. Nu era poză, așa era el. Cel mai echilibrat dintre noi: întotdeauna cântărea lucrurile. De asta a zburat cu mine dupaia, și nu cu Olaf, care era prietenul lui — dar ai auzit despre asta…
— Da.
— Deci… Arder. Când mam uitat la el acolo, avea lacrimi în ochi. Tom Arder. Nui era rușine, deloc, nici atunci nici mai târziu. Când vorbeam despre asta — șio făceam din când în când, revenind la asta — ceilalți se înfuriau. Credeau co face intenționat, pretinzând cine știe ce. Pentru că deveneam atât de… transpuși. Curios, nu? Oricum… Ne priveam între noi și același gând ne răsărea în minți, deși nu știam dacă am fi fost capabili să calibrăm corespunzător gravimetrul — singura noastră șansă de al găsi pe Prometeu. Ne gândisem așa, că meritase. Doar să stai acolo și să fii martorul măreției.
— Stăteați pe un deal?
— Nu știu. Eri, era un alt fel de perspectivă. Priveam parcă de undeva de sus, totuși nu era nici o înălțime. Stai puțin. Ai văzut Marele Canion din Colorado?
— Da.
— Închipuieșteți că acel canion era de o mie de ori mai mare, sau de un milion de ori. Că e făcut din aur roșu și roz, aproape complet transparent, că prin el poți zări toate straturile, cutele geologice, anticlinalele și sinclinalele; că totul e lipsit de greutate, plutind și părând căți surâde. Ba nu, nui așa. Iubito, atât eu cât și Arder neam străduit din răsputeri să le explicăm celorlalți, dar nam reușit. Piatra e deacolo… Arder a luato ca săi poarte noroc. O purta mereu cu el. A avuto cu el și pe Kereneia. O ținea întro cutie de vitamine. Când a început să se sfărâme, a învelito în vată. Mai târziu — după ce mam întors fără el — am găsito sub cușeta din cabina lui. Probabil căzuse acolo. Cred că Olaf credea că ăsta fusese motivul, dar na îndrăznit so zică, era prea prostesc… Ce legătură putea fi între o piatră și contactul ce se defectează în radioul lui Arder…?