Dimineaţa următoare, Harry se trezi la cinci jumătate atât de brusc şi de deplin, încât parcă i-ar fi strigat cineva în ureche. Pentru câteva clipe rămase nemişcat, în timp ce gândul la audierea disciplinară îi cuprinse fiecare celulă a creierului; apoi, nefiind în stare să mai suporte, sări din pat şi îşi puse ochelarii. Doamna Weasley îi aranjase blugii şi tricoul proaspăt spălat la picioarele patului. Harry se îmbrăcă în grabă. Tabloul gol de pe perete râse batjocoritor.
Ron zăcea întins pe spate, cu gura larg deschisă, dormind buştean. Nu se mişcă deloc când Harry traversă camera, ieşi pe hol şi închise uşa încet în urma lui. Încercând să nu se gândească la momentul când îl va vedea data viitoare pe Ron, când poate nu vor mai fi colegi la Hogwarts, Harry coborî scările în tăcere, trecu pe lângă capetele strămoşilor lui Kreacher şi se duse jos, la bucătărie.
Se aşteptase să nu mai fie nimeni, însă când ajunse la uşă, auzi de dincolo un zumzăit încet de voci. O deschise şi îi văzu pe domnul şi doamna Weasley, Sirius, Lupin şi Tonks stând acolo de parcă l-ar fi aşteptat. Toţi erau îmbrăcaţi complet, în afară de doamna Weasley, care purta un capot mov în carouri. Cum intră Harry, femeia sări în picioare.
— Micul dejun, zise ea, în timp ce îşi scoase bagheta şi se duse repede la foc.
— B-b-bună dimineaţa, Harry, căscă Tonks, care în dimineaţa aceasta avea părul blond şi cârlionţat. Ai dormit bine?
— Da, zise Harry.
— Eu nu a-a-am dormit deloc, spuse ea, cu un alt căscat zdruncinător. Vino şi ia loc…
Trase un scaun, lovindu-l pe cel de lângă el.
— Ce vrei, Harry? întrebă doamna Weasley. Terci? Brioşe? Scrumbii? Ouă cu costiţă? Pâine prăjită?
— Doar — doar pâine prăjită, mulţumesc, zise Harry.
Lupin îi aruncă o privire lui Harry, şi apoi îi zise lui Tonks:
— Ce ziceai de Scrimgeour?
— A… da… păi, trebuie să fim mai atenţi, ne-a pus mie şi lui Kingsley tot felul te întrebări ciudate…
Harry se simţi oarecum recunoscător fiindcă nu era obligat să ia şi el parte la conversaţie. Stomacul i se zvârcolea. Doamna Weasley îi puse în faţă câteva felii de pâine prăjită cu gem; încercă să mănânce, dar era ca şi când ar fi mestecat un covor. Doamna Weasley se aşeză lângă el şi începu să îi tot aranjeze tricoul, să-i bage înăuntru eticheta şi să-i netezească atentă cutele de pe umeri. El ar fi vrut să fie lăsat în pace.
— … şi o să trebuiască să-i spun lui Dumbledore că mâine nu pot să stau în tura de noapte, sunt pur şi simplu p-p-prea obosită, termină Tonks, căscând iar cu poftă.
— Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, oricum am de terminat un raport…
Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se întoarse de la Tonks spre Harry.
— Cum te simţi?
Harry ridică din umeri.
— O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat.
Harry nu spuse nimic.
— Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice şi cea care îţi va pune întrebări.
— Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu sinceritate. Este dreaptă, o să te asculte.
Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se gândească la ce anume să spună.
— Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi nu te abate de la subiect.
Harry dădu iar din cap.
— Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de viaţă şi moarte.
Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare asupra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet.
— Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată.
Harry clătină din cap.
Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry.
— Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam devreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât dacă o să stai să aştepţi aici.
— Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în farfurie şi ridicându-se.
— O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ.
— Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine.
— Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia Bones în locul tău…
Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă.
— Îţi ţinem pumnii, spuse ea.
— Da, zise Harry. Atunci… ne vedem mai târziu.
Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii dimineţii reci şi gri.
— De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă Harry, când porniră vioi spre piaţă.
— Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este evident că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într-un mod cu totul non-magic… face o impresie mai bună, având în vedere pentru ce ai fost sancţionat…
Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. Străzile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în apropierea Încuiaţilor care îşi vedeau de treburile lor cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi înfrâneze entuziasmul.
— Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre automatele de cartele. Minunat de ingenioase.
— Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul.
— Da, dar chiar şi aşa… spuse domnul Weasley, zâmbindu-le cu drag spre ele.
În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în vedere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii Încuiaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren subteran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul Weasley verifică neliniştit hărţile metroului de deasupra ferestrelor.
— Încă patru staţii, Harry… Acum mai sunt trei staţii… Încă două staţii, Harry…
Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură măturaţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în costum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de bariera de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic.
— Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o clipă îi îngheţă sângele în vine.
Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda apelurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o secundă mai târziu el zise:
— A, da… pe aici, Harry.
Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică.
— Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva Încuiaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în viaţa mea un permis de vizitator.
Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin impozantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se aşteptase ca Ministerul Magiei să aibă un sediu mai impresionant.
— Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin de graffiti. După tine, Harry.
Deschise uşa cabinei telefonice.
Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. Erau înghesuiţi; Harry era lipit de aparatul de telefon, care atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat să-l dea jos un vandal. Domnul Weasley se întinse pe lângă el după receptor.
— Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie stricat, zise Harry.
— Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la discul cu numere. Să vedem… şase…, zise el şi formă numărul, doi… patru… şi încă un patru… şi un alt doi…
În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina telefonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din receptorul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei.
— Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.
— Hm… făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă să vorbească sau nu în receptor.
Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la ureche.
— Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi. Sunt aici pentru a-l însoţi pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o audiere disciplinară…
— Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe.
Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva alunecând pe planul înclinat unde apăreau de obicei monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie vorbi iar.
— Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei verificări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.
Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, întinzându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi trebui să clipească pentru a nu lăcrima.
— Ministerul Magiei vă urează o zi bună, zise vocea de femeie.
Uşa cabinei telefonice se deschise la perete şi domnul Weasley se dădu jos, urmat de Harry, care rămăsese cu gura căscată.
Erau la capătul unui hol splendid, foarte lung, cu o podea de lemn închisă la culoare, foarte lustruită. Tavanul albastru ca gâtul unui păun era incrustat cu simboluri scânteietoare de aur, care se tot mişcau şi se schimbau ca un enorm avizier celest. Pereţii de pe ambele părţi erau acoperiţi cu casete de lemn închis, lucios, şi aveau multe şemineuri aurite plasate în interior. La fiecare câteva secunde, din unul dintre şemineurile din stânga ieşea un vrăjitor sau o vrăjitoare cu un vuum catifelat. Pe partea dreaptă se formau cozi scurte în faţa fiecărui şemineu, aşteptând plecarea.
La jumătatea holului se afla o fântână. Un grup de statui aurii, mai mari decât în mărime naturală, stăteau în mijlocul unui bazin circular. Cea mai înaltă dintre ele era un vrăjitor cu o înfăţişare nobilă, care avea bagheta îndreptată în sus. Grupaţi în jurul lui erau o vrăjitoare frumoasă, un centaur, un goblin şi un spiriduş de casă. Ultimii trei se uitau cu toţii în sus, cu afecţiune, la vrăjitoare şi vrăjitor. Jeturi scânteietoare de apă ţâşneau din vârfurile baghetelor, din vârful săgeţii centaurului, din vârful pălăriei goblinului şi din fiecare din vârfurile urechilor spiriduşului de casă, astfel încât clipocitul apei se adăuga la pocniturile şi bufniturile celor care Apăreau şi la zgomotul făcut de paşii sutelor de vrăjitoare şi vrăjitori, majoritatea cu nişte expresii sumbre, cum sunt cele de dimineaţa devreme, şi se îndreptau spre o uşă dublă aurie din capătul îndepărtat al holului.
— Pe aici, spuse domnul Weasley.
Se alăturară mulţimii, croindu-şi drum printre cei care lucrau la Minister; unii dintre ei aveau braţele pline de grămezi de pergamente, alţii se luptau cu servietele, iar alţii citeau Profetul zilei. Când trecură pe lângă fântână, Harry văzu sicii de argint şi cnuţi de bronz scăpărând spre el de pe fundul bazinului. Pe un mic semn şters de lângă el scria:
Dacă n-o să fiu exmatriculat din Hogwarts, o să dau zece galioni, îşi zise Harry disperat.
— Pe aici, Harry, zise domnul Weasley, şi se desprinseră din şuvoiul de angajaţi ai Ministerului care se îndreptau spre poarta aurie.
Aşezat la un birou din stânga, sub un semn pe care scria Pază, un vrăjitor ras în cap, cu nişte haine de un albastru cobalt, ridică privirea când se apropiară, lăsând din mână Profetul zilei.
— Însoţesc un vizitator, spuse domnul Weasley, arătând spre Harry.
— Vino aici, zise vrăjitorul pe un ton plictisit.
Harry se apropie de el şi vrăjitorul ridică o nuia lungă de aur, subţire şi flexibilă ca o antenă de maşină, şi o trecu în sus şi în jos, în faţa şi în spatele lui Harry.
— Bagheta, mormăi vrăjitorul de la pază către Harry, punând deoparte instrumentul auriu şi întinzând mâna.
Harry îşi scoase bagheta. Vrăjitorul îi dădu drumul pe un instrument ciudat de aramă, care semăna cu o balanţă cu un singur talger. Acesta începu să vibreze. O bucată îngustă de pergament ieşi rapid dintr-o deschizătură de la bază. Vrăjitorul o rupse şi citi ce scria pe ea.
— Douăzeci şi şapte de centimetri… miezul — pană de phoenix, în uz de patru ani. Este corect?
— Da, spuse Harry neliniştit.
— Asta rămâne la mine, spuse vrăjitorul, înfigând bucata de pergament într-o mică ţeapă de aramă. Tu iei asta, adăugă el, aruncând bagheta spre Harry.
— Mulţumesc.
— Stai aşa… zise vrăjitorul rar.
Ochii i se mutaseră rapid de la insigna argintie de vizitator din pieptul lui Harry la fruntea sa.
— Mulţumesc, Eric, zise domnul Weasley hotărât şi, apucându-l de umăr pe Harry, îl conduse dincolo de birou şi înapoi în şuvoiul de vrăjitori şi vrăjitoare care intrau şi ieşeau pe uşa aurie.
Înghiontit puţin de mulţime, Harry îl urmă pe domnul Weasley de partea cealaltă a uşii, în holul mai mic de după ea, unde erau cel puţin douăsprezece lifturi în spatele unor grilaje făcute din aur. Harry şi domnul Weasley se alăturară mulţimii din jurul unuia dintre ele. În apropiere era un vrăjitor cu o barbă mare care ţinea o cutie de carton ce scotea nişte zgomote, ca şi când ar fi râcâit ceva dinăuntru.
— E totul bine, Arthur? zise vrăjitorul, făcându-i semn cu capul domnului Weasley.
— Ce ai acolo, Bob? întrebă domnul Weasley, uitându-se la cutie.
— Nu suntem siguri, spuse vrăjitorul cu seriozitate. Credeam că este un pui standard de mlaştină, până când a început să sufle foc pe nări. Mie mi se pare să fie o încălcare gravă a Interziceriii Creşterii Experimentale a Animalelor.
Un lift coborî în faţa lor cu un sunet discordant şi un zăngănit puternic; grilajul auriu se dădu la o parte, iar Harry şi domnul Weasley se urcară în ascensor cu restul mulţimii şi Harry se trezi lipit de peretele din fund. O mulţime de vrăjitoare şi vrăjitori îl priveau cu curiozitate; se uită în jos ca să nu întâlnească privirea nimănui, netezindu-şi între timp bretonul. Grilajul se închise cu o bufnitură şi liftul se ridică încet, cu lanţurile zuruind, în timp ce se auzi iar aceeaşi voce calmă de femeie pe care o auzise Harry în cabina telefonică.
— Etajul şapte, Departamentul Jocurilor şi Sporturilor Magice, care include şi Sediul Ligii Britanice şi Irlandeze de Vâjthaţ, Clubul Oficial al Celor cu Prune în Gură şi Oficiul de Patente Ridicole.
Se deschiseră uşile liftului. Harry zări un coridor destul de neîngrijit, cu mai multe afişe cu echipe de vâjthaţ, atârnate strâmb de pereţi. Unul dintre vrăjitorii din lift, care avea braţele pline de mături, reuşi să iasă cu greutate şi dispăru de-a lungul coridorului. Uşile se închiseră, liftul urcă iar cutremurându-se şi vocea de femeie anunţă:
— Etajul şase, Departamentul Transporturilor Magice, care include Autoritatea Reţelei Zvrr, Controlul Regulamentar al Măturilor, Oficiul Portalurilor şi Centrul de Testare a Apariţiei.
Uşile ascensorului se deschiseră iar şi ieşiră patru sau cinci vrăjitoare şi vrăjitori; în acelaşi timp, în lift intrară în zbor câteva avioane de hârtie. Harry le urmări cum dădură liniştite din aripi deasupra capului său; erau de un violet pal şi putea fi observată ştampila cu Ministerul Magiei de-a lungul marginii aripilor.
— Sunt doar mesaje interdepartamentale, îi şopti domnul Weasley. Obişnuiam să folosim bufniţe, însă e de necrezut ce nebunie era… găinaţ peste tot pe birouri…
În timp ce urcau iar cu zăngănituri, mesajele zburau în jurul lămpii care atârna de tavanul liftului.
— Etajul cinci, Departamentul Cooperării Magice Internaţionale, care include Corpul Internaţional de Schimb Magic de Standarde, Oficiul Magic Internaţional de Legislaţie şi Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor, Membrii Britanici.
Când se deschiseră uşile, ţâşniră afară două dintre mesaje, cu alte vrăjitoare şi vrăjitori, însă mai intrară alte câteva mesaje, astfel încât deasupra lumina lămpii varia şi pâlpâia, când ele zburau cu viteză în jur.
— Etajul patru, Departamentul de Control şi Reglementare a Creaturilor Magice, care include Diviziile de Fiare, Fiinţe şi Spirite, Oficiul de Legătură al Goblinilor şi Biroul Consultativ de Paraziţi.
— Scuzaţi-mă, zise vrăjitorul ce ducea puiul care sufla foc pe nări şi ieşi din lift, urmat de un mic cârd de mesaje.
Uşile se închiseră şi de această dată cu un zgomot mecanic.
— Etajul trei, Departamentul Accidentelor şi Catastrofelor Magice, care include Echipa de Anulare a Magiei Întâmplătoare, Sediul Ştergerii Memoriei şi Comitetul de Scuze pentru Încuiaţi.
Toată lumea ieşi din lift la etajul acesta, în afară de domnul Weasley, Harry şi o vrăjitoare care citea o foaie foarte lungă de pergament, care atârna până la pământ. Restul mesajelor zburară în continuare în jurul lămpii, în timp ce liftul se cutremura iar în ascensiunea sa, apoi uşile se deschiseră şi vocea anunţă:
— Etajul doi, Departamentul de Punere în Vigoare a Legilor Magice, care include Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei, Sediul Aurorilor şi Serviciile Administrative ale Vrăjustiţiei.
— Aici coborâm, Harry, zise domnul Weasley şi ieşiră din lift în urma vrăjitoarei, ajungând într-un coridor încadrat de uşi. Biroul meu este în partea cealaltă a etajului.
— Domnule Weasley, zise Harry, când trecură pe lângă o fereastră în care bătea lumina soarelui, nu mai suntem tot sub pământ?
— Ba da, suntem, zise domnul Weasley. Acelea sunt nişte ferestre vrăjite. Întreţinerea magică decide ce vreme avem în fiecare zi. Am avut două luni de uragane ultima dată când au încercat să obţină o mărire de salariu… Chiar pe aici, Harry.
Dădură un colţ, intrară pe o uşă dublă de stejar masiv şi ieşiră într-un spaţiu deschis, aglomerat şi împărţit în mai multe nişe care zumzăiau de discuţii şi râsete. Mesajele intrau şi ieşeau în zbor din separeuri, cu tot felul de lucruri de la fotografii ale vrăjitorilor puşi sub urmărire şi poze cu familiile lor, până la afişe cu echipele lor preferate de vâjthaţ şi articole din Profetul zilei. Un bărbat îmbrăcat în robă roşie, cu o coadă de cal mai lungă decât a lui Bill, stătea cu picioarele pe birou, dictându-i un raport penei sale. Puţin mai încolo, o vrăjitoare cu un ochi acoperit vorbea peste peretele separeului său cu Kingsley Shacklebolt.
— Bună dimineaţa, Weasley, spuse Kingsley nepăsător, când se apropiară. Aş avea ceva de vorbit cu tine, ai o clipă liberă?
— Da, dacă e vorba doar de o clipă, zise domnul Weasley. Mă cam grăbesc.
Vorbeau de parcă nu se cunoşteau aproape deloc şi, când Harry deschise gura să-l salute pe Kingsley, domnul Weasley îl călca pe picior. Îl urmară pe Kingsley de-a lungul culoarului şi până în ultimul separeu.
Harry fu uşor şocat; chipul lui Sirius îl privea din toate direcţiile. Pereţii erau tapetaţi cu tăieturi din ziare şi fotografii vechi — chiar şi una cu Sirius când fusese cavaler de onoare la nunta soţilor Potter. Singurul spaţiu liber era o hartă a lumii pe care străluceau nişte piuneze roşii, strălucitoare ca nişte bijuterii.
— Aici, îi zise Kingsley brusc domnului Weasley, dându-i rapid un teanc de foi de pergament. Am nevoie de cât mai multe informaţii posibile despre vehiculele Încuiate zburătoare care au fost reperate în ultimele douăsprezece luni. Am primit informaţii conform cărora Black ar putea să călătorească încă pe vechea lui motocicletă.
Kingsley îi făcu lui Harry cu ochiul foarte sugestiv şi adăugă în şoaptă:
— Dă-i revista, s-ar putea să i se pară interesantă.
Apoi zise pe o voce normală:
— Şi să nu-ţi ia prea mult timp, Weasley, întârzierea raportului despre armele acele de soc ne-a ţinut în loc investigaţia timp de o lună.
— Dacă mi-ai fi citit raportul, ai fi ştiut că denumirea este arme de foc, zise domnul Weasley cu calm. Şi mă tem că vei fi nevoit să aştepţi informaţiile despre motociclete; momentan suntem foarte ocupaţi.
Îşi coborî vocea şi spuse:
— Dacă poţi să scapi înainte de şapte, Molly face chifteluţe. Îi făcu semn lui Harry şi îl conduse afară din separeul lui.
Kingsley, pe o altă uşă dublă de stejar, într-un alt hol. O luară la stânga, merseră de-a lungul unui alt coridor, cotiră la dreapta, pe un hol slab luminat şi evident lăsat în paragină, şi până la urmă dădură de o fundătură, unde era întredeschisă o uşă în partea stângă, de la o debara de mături, şi o uşă în dreapta cu o plăcuţă din aramă pe care scria: Folosirea Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi.
Biroul sărăcăcios al domnului Weasley părea să fie puţin mai mic decât debaraua de mături. Două birouri fuseseră înghesuite înăuntru şi abia dacă era destul spaţiu pentru a te mişca în jurul lor din cauza dulapurilor arhivei, care dădeau pe afară de-a lungul pereţilor, peste care erau stivuite grămezi de dosare. Mica parte liberă de pe un perete era mărturia obsesiilor domnului Weasley: mai multe afişe cu maşini, inclusiv una cu un motor demontat; două ilustraţii ale unor cutii de scrisori pe care părea să le fi decupat din nişte cărţi Încuiate de copii; şi o diagramă care arăta cum să instalezi o priză.
Deasupra numeroaselor dosare de care trebuia să se ocupe era un vechi prăjitor de pâine, care sughiţa nefericit, şi o pereche de mănuşi de piele vechi, care îşi roteau degetele mari. Lângă dosare era aşezată o fotografie cu familia Weasley. Harry observă că Percy părea să fi plecat din ea.
— Nu avem ferestre, zise domnul Weasley, parcă cerându-şi scuze, dându-şi jos jacheta de pilot şi punând-o pe spătarul scaunului. Am cerut să avem una, însă se pare că, după mintea lor, nu avem nevoie de ea. Ia loc, Harry, am impresia că încă nu a venit Perkins.
Harry se aşeză, strecurându-se pe scaunul de la biroul lui Perkins, în timp ce domnul Weasley frunzărea teancul de pergamente pe care i-l dăduse Kingsley Shacklebolt.
— A, da, zise el, zâmbind, în timp ce scoase dintre ele un număr al revistei Zeflemistul.
Dădu câteva pagini.
— Da, are dreptate, sunt sigur că Sirius o să o găsească foarte amuzantă — vai de mine, ce-i cu ăsta?
Domnul Weasley îl desfăcu şi îl citi cu voce tare.
Un mesaj tocmai intrase în zbor pe uşa deschisă şi poposise pe prăjitorul de pâine care sughiţa.
— A treia toaletă publică scuipătoare reclamată în Bethnal Green, vă rog să investigaţi imediat. Este deja ridicol…
— O toaletă scuipătoare?
— Nişte Anti-Încuiaţi puşi pe şotii, spuse domnul Weasley, încruntându-se. Am avut două cazuri săptămâna trecută, unul la Wimbledon, altul la Elephant and Castle. Încuiaţii trag apa, şi în loc să dispară totul — mă rog, îţi imaginezi tu. Săracii tot cheamă — ascultătorii ăia, aşa cred că se numesc — ştii tu, cei care repară ţevi şi alte chestii.
— Instalatori?
— Da, exact, însă bineînţeles că sunt consternaţi. Eu nu sper decât să-i găsim pe vinovaţi.
— Vor fi prinşi de Aurori?
— O, nu, e ceva prea neînsemnat pentru Aurori, va fi Patrula obişnuită de Punere în Vigoare a Legii — a, Harry, a sosit Perkins.
Un vrăjitor bătrân, cocoşat, aparent timid, cu părul zburlit şi alb tocmai intrase în cameră, gâfâind.
— Vai, Arthur! spuse el disperat, fără să se uite la Harry. Slavă Domnului, nu am ştiut cum să fac să fie mai bine, dacă să te aştept sau nu. Tocmai ţi-am trimis o bufniţă, însă evident că n-a ajuns la tine — a venit un mesaj urgent acum zece minute…
— Am aflat de toaleta scuipătoare, zise domnul Weasley.
— Nu, nu, nu este vorba despre toaletă, este vorba de audierea băiatului Potter — au schimbat ora şi locul de judecată — acum începe la opt şi este în Sala de Judecată numărul zece…
— În vechea — dar mi-au spus — pe barba lui Merlin! Domnul Weasley se uită la ceas, scoase un ţipăt şi sări ca ars de pe scaun.
— Repede, Harry, trebuia să fim deja acolo de cinci minute! Perkins se lipi de dulapurile cu arhive, în timp ce domnul Weasley ieşi în fugă din birou, cu Harry pe urmele sale.
— De ce au schimbat ora? zise Harry pe nerăsuflate, când trecură valvârtej pe lângă separeurile Aurorilor.
Oamenii îşi ridicară capetele şi se holbară la ei când trecură în fugă. Harry se simţea de parcă îşi lăsase tot interiorul fiinţei sale în biroul lui Perkins.
— Habar n-am, dar slavă Domnului că am ajuns aşa de devreme, dacă nu ai fi sosit la timp, ar fi fost o catastrofă!
Domnul Weasley se opri alunecând în faţa lifturilor şi apăsă repede pe butonul de coborâre.
— HAIDE!
Liftul apăru zăngănind şi cei doi urcară grăbiţi. De fiecare dată când se oprea, domnul Weasley înjura mânios şi apăsa cu putere pe butonul „nouă”.
— Sălile acelea de judecată nu au mai fost folosite de ani întregi, zise domnul Weasley supărat. Nu-mi dau seama de ce se ţine acolo — doar dacă — dar nu—
Chiar în acel moment, o vrăjitoare plinuţă intră în lift, ducând un pocal fumegător, iar domnul Weasley nu mai continuă.
— Atriumul, spuse vocea calmă de femeie şi grilajul auriu se dădu în lături, dezvăluindu-i lui Harry pentru o clipă statuile aurii din fântâna din depărtare.
Vrăjitoarea plinuţă ieşi şi în schimb intră un vrăjitor cu pielea pământie şi cu o expresie îndoliată.
— Bună dimineaţa, Arthur, spuse el pe un ton de mormânt când ascensorul începu să coboare. Nu te văd prea des pe aici.
— Treburi urgente, Bode, spuse domnul Weasley, care se balansa din genunchi şi îi arunca priviri neliniştite lui Harry.
— A, da, zise Bode, cercetându-l pe Harry fără să clipească. Desigur.
Harry nu avu nici o reacţie faţă de Bode, însă privirea sa fixă nu îl făcu să se simtă deloc mai bine.
— Departamentul Misterelor, zise vocea calmă de femeie, fără alte explicaţii.
— Repede, Harry, spuse domnul Weasley când uşile se deschiseră zăngănind, şi goniră pe un coridor care era destul de diferit de cele de deasupra.
Pereţii erau goi; nu erau nici ferestre şi nici uşi, în afară de una neagră, simplă, situată chiar la capătul holului. Harry se aştepta să intre pe ea, însă în schimb domnul Weasley îl apucă de braţ şi îl trase în stânga, unde era un spaţiu liber care ducea către o serie de trepte.
— Pe aici, pe aici, gâfâi domnul Weasley, coborând două trepte odată. Liftul nici nu mai coboară până aici… de ce se ţine aici nu…
Ajunseră la capătul scărilor şi alergară de-a lungul altui coridor, care semăna leit cu închisoarea lui Plesneală de la Hogwarts, cu pereţi tari de piatră şi torţe în suporturi. Uşile pe care trecură aici erau de lemn masiv cu broaşte şi zăvoare de fier.
— Sala de judecată… numărul… zece… cred că aproape am… da.
Domnul Weasley se opri brusc în faţa unei uşi sinistre întunecate cu un zăvor imens de fier şi se prăvăli lângă perete, cu mâna încleştată de o cusătură de pe piept.
— Du-te, zise el gâfâind şi arătând cu degetul spre uşă. Intră aici.
— Nu — nu veniţi cu — ?
— Nu, nu, nu am voie. Baftă!
Inima lui Harry îi zvâcni, de parcă i s-ar fi ciocnit de mărul lui Adam. Înghiţi cu putere, învârti clanţa de fier masiv şi intră în sala de judecată.